Cinematograful de realitate virtuală din București, The VR Cinema pe numele lui adevărat, și-a extins în această săptămînă colecția cu un nou segment. Acum, cinematograful oferă posibilitatea de a viziona proiecte de jurnalism concepute de The New York Times în realitate virtuală. La evenimentul de lansare a fost invitată Jenna Pirog, cunoscută drept primul editor de realitate virtuală din lume, care a coordonat proiectele New York Times VR. Jenna a împărtășit o parte din experiența de a produce jurnalism în VR și a adus în discuție provocări de natură culturală, etică și tehnică.
În realizarea acestor proiecte, echipa de producție a folosit camere de filmat cu o rază de 360 de grade. Această practică este necesară pentru difuzarea în căștile de realitate virtuală, astfel încît publicul să se poată simți prezent, fizic, la locul faptei. Prima – și probabil cea mai faimoasă – experiență este aceea în care ai ocazia de a însoți trupe irakiene în lupta împotriva ISIS. Pe parcursul filmului, te plimbi cu un tanc, ești prins în mijlocul unui foc de arme și ești închis într-o celulă îngustă, care a fost folosită în trecut pentru a păstra prizonierii statului islamic. Experiențe cu o doză mai mică de adrenalină sînt cele în care explorezi fundul oceanului în compania unui scafandru și urmărești un concert, fiind prezent în public.
Firește, pe parcursul evenimentului de lansare a existat și un moment în care lumea a reflectat asupra faptului că echipamentele tehnice nu sînt încă suficient de performante. Standardele joase de performanță limitează în anumite situații libertatea creativă. În plus, nu există suficienți oameni care să dețină echipamentul necesar pentru a se uita la aceste filme; așadar, audiența este în general destul de restrînsă. Dar partea aceasta e ceva ce se discută la fiecare eveniment de VR, indiferent dacă e vorba de publicitate, jocuri sau jurnalism. E un moment absolut indispensabil, ca și cum ai cînta imnul la un meci de fotbal.
Cu toate că acest mediu de comunicare mai are încă limitări importante, nu se poate pune la îndoială faptul că are și avantaje semnificative. Posibilitatea de a teleporta publicul în spațiul în care se desfășoară evenimentele redefinește însuși rolul jurnalistului. O particularitate subliniată de Jenna Pirog este aceea că jurnaliștii apar în fiecare cadru. Dacă filmările clasice permiteau echipei să se retragă în spatele camerelor, într-un video 360 nu există un spate al camerelor. Actul jurnalismului este complet vizibil, devine chiar central în modul în care este construită experiența.
Jurnalistul este acum prezent in imaginarul audienței; totuși, acesta are uneori mai puțin control asupra experienței decît ar fi avut în trecut. Din punct de vedere vizual, spațiul este prezentat exact așa cum este el în realitate. Filmările bidimensionale obligau echipa de producție să decupeze o secțiune dreptunghiulară din cîmpul lor vizual, să aleagă un unghi expresiv și să aducă în atenția privitorilor detaliile relevante. În realitatea virtuală nu există posibilitatea de a secționa mediul înconjurător. Audiența are acces la o viziune de ansamblu și îi revine rolul de a explora pe cont propriu universul în care a ajuns.
În fața unei astfel de transformări, am putea spera că jurnalismul o să devină mai obiectiv. Vom avea acces la evenimente așa cum s‑au întîmplat ele, fără a fi distorsionate de filtrul subiectiv al unui intermediar. Dar, dacă tehnologia poate documenta obiectiv evenimentele importante, pe viitor vom mai avea nevoie de jurnaliști?
Trebuie să recunoaștem că jurnalismul în 360 este mai mult decît un mijloc de teleprezență. Simplul act de a discerne între mai multe povești și de a decide care sînt relevante este o formă de autoritate. Acest lucru nu este în mod necesar rău. Chiar dacă am putea crea un jurnalism robotizat, obiectiv și impersonal, un astfel de produs nu ar fi atît de util pe cît pare. Rolul jurnalismului nu este doar acela de a consemna fapte, ci are și misiunea de a selecta evenimente relevante și a le aduce în atenția publicului.
În anumite puncte, jurnaliștii care lucrează în realitatea virtuală au o responsabilitate mai mare decît cei din media tradițională. Poveștile documentate în 360, care absorb publicul în universul lor, au un impact emoțional semnificativ mai puternic decît un reportaj 2D. Pe de o parte, astfel de experiențe pot genera empatie, pot stimula spiritul civic și participarea la viața publică. Pe de altă parte, poveștile spuse în realitatea virtuală pot deveni mijloace extrem de eficiente de persuasiune. Creează o stimulare senzorială intensă și un răspuns emoțional pe măsură. Prin urmare, o experiență virtuală ar putea fi percepută de către public drept un argument empiric, incontestabil. Ar fi o naivitate riscantă să ne imaginăm că jurnalismul devine mai obiectiv numai pentru că echipa de producție nu mai are control asupra unghiului de filmat.