O latură mai puțin explorată a realității virtuale este interfața olfactivă și mai precis calitatea unei experiențe digitale de a integra și stimula simțul mirosului. Din punctul de vedere al graficii, realitatea virtuală a evoluat suficient încît să putem vedea cam orice în fața ochilor. Putem vedea un dinozaur în mărime naturală sau o muscă de mărimea unui dinozaur în mărime naturală. Dar, totodată, este destul de evident că tehnologia nu a ajuns încă în situația de a reproduce în mod convingător o experiență reală. La urma urmei, o experiență vizuală nu poate fi suficientă, dat fiind că oamenii sînt echipați pentru a percepe lumea pe cale multisenzorială.
Bineînțeles, mirosul are o oarecare prezență și în cultura nondigitală, mult mai palidă, totuși, decît aceea a sunetului sau a informațiilor vizuale. În orice caz, mirosul este recunoscut ca un stimul cu potențialul de a crea experiențe. De exemplu, există o întreagă industrie a parfumului și a produselor cosmetice care miros a fructe. Există preferințe, determinate cultural, cu privire la intensitatea pe care trebuie să o aibă mirosul unui detergent de rufe. Folosim un indicator olfactiv pentru a detecta prezența gazelor inflamabile în aer – mirosul de gaz este creat artificial, cu acest scop. De asemenea, este o practică din ce în ce în ce mai comună pentru branduri să folosească stimuli olfactivi ca parte din identitatea lor. Aleg un miros care se va regăsi în toate magazinele din lanțul respectiv și are rolul de a crea o amprentă senzorială în memorie, care să fie ușor de evocat. Nu toate brandurile folosesc un parfum propriu-zis, în unele cazuri fac alegeri total contraintuitive – de exemplu, acela de ardei verde, plasat într-un magazin de haine.
În mass-media, au existat cîteva experimente timide făcute în această direcție, deocamdată fără prea mare succes. Smell-O-vision a fost o soluție tehnologică de a emana vapori parfumați în sala de cinema, folosită întîia dată pentru filmul Scent of Mystery (1960). O etapă ulterioară, Odorama, a fost aceea în care publicul primea niște cartonașe parfumate, pe care trebuia să le miroasă pe parcursul filmului, cînd apăreau instrucțiuni specifice pe ecran. Tehnica aceasta a fost lansată odată cu filmul Polyester (1981), iar apoi a mai fost reluată în cadrul unor campanii publicitare. Reacția din partea publicului a fost neutră, sau chiar negativă, așa că ideea nu a apucat să se impună la o scală mai largă. Astăzi mai există încă așa-numitele cinematografe 5D sau 6D sau 100D, unde încă se mai folosesc stimuli olfactivi asemănători cu tehnica Smell-O-vision.
Chandler Burr, un prestigios parfumier, discută despre modul în care parfumul are proprietatea de a spune povești, de a surprinde emoții și sentimente. Și în cadrul acestei discipline, la fel ca în toate tipurile de artă, estetica și curentele au evoluat în funcție de epoca istorică. Există parfumuri complementare perioadei romantice sau curentului expresionist. Burr se referă la parfumerie ca la o ramură a tehnologiei. Sună ciudat, fiindcă de obicei produsele tehnologice au ecran, butoane și circuite. Însă tehnologia parfumului este o metodă funcțională de a transmite informație pe bază chimică.
A existat o inițiativă de a integra mirosul în experiența cotidiană de utilizare a unui calculator. Proiectul a fost inițat în 2001, în California, de către echipa DigiScents. Produsul final a fost un sintetizator de parfum, iSmell, care putea fi conectat la calculator. Principiul de funcționare era oarecum asemănător cu procesul prin care se formează percepția gustului sau a culorii. Așa cum în pictură există trei culori primare ce pot fi combinate între ele, la fel și în cazul parfumului, cei de la DigiScents au reușit să găsească un set de substanțe ce pot fi amestecate pentru a crea orice alt miros. Singura diferență este că iSmell are nevoie de 128 de substanțe primare.
În paralel cu acest echipament, echipa DigiSecent a dezvoltat și un sistem de reprezentare și stocare digitală a informației olfactive. Fiecare miros are o formulă a lui, care indică ingredientele și concentrația, însă detaliile practice ale acestei metodologii nu au fost făcute publice.
Judecînd după articolele on-line scrie de oameni care au testat-o (la vremea ei), această tehnologie pare să fi fost destul de performantă. A reușit să creeze senzații relativ realiste. Cu toate acestea, proiectul a fost criticat ca fiind stupid și inutil și nu a reușit la acel moment să se impună pe piață.
Un astfel de eșec punctual nu este, totuși, un verdict definitiv cu privire la irelevanța interfețelor olfactive. Adevărul e că acest domeniu este încă subexplorat și ar fi fost puțin probabil să putem crea o experiență impresionantă din prima încercare. Ar fi un act reducționist să discredităm simțul mirosului ca fiind inutil. La modul ideal, ar trebui să continuăm procesul de iterație, pînă cînd reușim să găsim o soluție de a integra în mod autentic simțul mirosului în experiența digitală.