Încerc să avansez cîteva observații de lectură la o carte care a trecut neobservată, cumva, și care nu este apreciată la valoarea ei strict literară, în mod cert. Este vorba despre volumul de povestiri Am trăit în comunism. Iones și alte povestiri (Editura Eikon, 2016), al unui bun meșteșugar al prozei. În zona profesioniștilor prozei, au fost și au rămas doar foarte puțini. Mircea Pora ar intra în această categorie, unde scrisul bun și profund nu e totuna cu spectaculosul, spumosul, superficialitatea și baletul publicitar. Stilul prozelor lui Pora, de diferite facturi, apelînd, ca și în volumul anterior, Bidonul, la virtuțile meșteșugului și ale memoriei istoriei românești, îl regăsim și în povestirile puse sub un generic banal, care, aparent, nu spune mai nimic, Am trăit în comunism. În comunism au trăit milioane de oameni, însă s‑a scris puțin despre cum a fost, cu protagoniștii epocii staliniste și destinul celor umiliți și obidiți în fel și chip. În cazul de față, prin doar 13 texte, avem o radiografie a unei epoci. Cuprinsă între sosirea în țară a sovieticilor eliberatori și instaurarea regimului securisto-comunist pe de-a-ntregul în noua RPR. Personajele și gama de evenimente, care mai de care mai dramatice – altfel, poveștile curg lin și fără scrîșneli acuzator-moralizatoare –, sînt culese din arealul bănățean-ardelean. O lume rurală cu întreaga ei organigramă – țărani, chiaburi, organe și activiști de tot felul, intelectuali, români și minoritari, prinși în păienjenișul terorii care se instaurează. Rezistența din munți este anihilată brutal – povestirea liminară Iones, compusă și organizată exemplar pe mai multe voci, dă tonul represiunii, dar și creează atmosfera întregului volum –, în timp ce noua orînduire se instaurează în totalitate. Cu anasîna, cu arestări, bătăi, jaf la drumul mare, condamnări și deportări, cum știm bine că s-a petrecut într-un Banat aflat în alt spațiu etnic și istoric decît Bucureștiul. Personajele nu sînt împărțite în bune și rele, ci în cei care impun noua orînduire și cei care sînt obligați s-o suporte. Țărani sau intelectuali deopotrivă. Un spațiu geografic, unde localități precum Caransebeș, Terogova, Verendin, Slatina-Timiș sau Domașnea înseamnă acasă, devine terenul de manevră și de rememorare a unor întîmplări care chiar s-au consumat. Și chiar de ar fi inventate, firescul istorisirii lor este remarcabil. Prozatorul Mircea Pora nu vrea să acuze, să găsească vinovați, ca și Șalamov, el povestește tot ceea ce s-a întîmplat. Cu Iones, care a luptat cu arma în mînă împotriva noului regim, cu generalul, „cu studii în regulă“, cu Ionel Ciocan, scos din circuit și pripășit pe lîngă o văduvă, ca apoi să facă circuitul pușcăriilor de la Gherla, Aiud, Pitești și Canal, cu inubliabilii chiaburi-cîrciumari Ana și Costa, care, după o masă dată în onoarea tovarășei activiste Scara Nicolaia, sînt apoi reclamați cu toții la foruri şi deposedați de toate bunurile, așa-zisa lichidare a exploatatorului. O povestire de un haz nebun, dacă n-ar fi tragică în substanța ei. Organele represive sînt și ele bine conturate la nivel uman, grotescul unor Marangoci, Kling sau coloneii Șmilovici și Moiș (bat, împușcă, torturează) nu poate fi depășit decît prin răutatea lor și bucuria de a-i umili pe cei din jur. Onomastica locală e fabuloasă, de la Smultea-Grozăvescu (numit și Rupe Tot) la Țiți-Miau, Bombâc, Păvăloane (care la un moment dat au dispărut, ne spune naratorul, și fixează în finalul povestirii adevărul, valabil și azi: „Totdeauna la orizont vor fi pregătiți alții să vină“). Călătorii rapide printr‑un București fantomatic sau printr‑un Cluj universitar cenușiu și anost doar la suprafață sînt alte bune prilejuri de a decoperta, dacă pot spune așa, ființele umane ce populează o epocă. Obsedantul deceniu a fost trăit de milioane de oameni și a fost o pagină neagră în istoria românilor. Cu toate acestea, s-a trăit și, cum, necum, viața a învins moartea. Cu un preț mare. Despre toate acestea și multe altele încă povestește cu haz neutru și hîtru amar mai peste tot, meseriașul prozator Mircea Pora.
O cutremurătoare reconstituire istorică face americanul autor cu nume de viking Erik Larson în Siajul morții. Ultima călătorie a navei Lusitania (Editura Litera, 2016, traducerea din limba engleză de Anca Simitopol). Extrem de bine documentată prezentare multifațetată a uneia dintre marile drame (navale) ale secolului al XX-lea. În 1915, în plin Prim Război Mondial, un submarin german U-20 torpilează un uriaș și rapid vapor transoceanic, Lusitania, ce pleca de la New York spre Liverpool. În apropierea coastelor Irlandei, la doar 12 mile de țărmurile ei, după ce deja trecuse prin alte pățanii cu nave britanice, submarinul german reușește să scufunde uriașa navă britanică de 60.000 tdw avînd la bord peste 1.900 de oameni, 120 dintre ei fiind cetățeni americani, dar existînd la bord și 60 de tone de muniție, ascunsă în calele navei. Cea mai rapidă navă a epocii, care, în 1907, traversase Atlanticul în 4 zile, 22 ore și 53 de minute, este scufundată în doar 20 de minute, din pricina exploziei muniției de la bordul ei. Abia în 1972, Amiralitatea Britanică va accepta o evidență reliefată de martorii de la fața locului. „O afacere a naibii de murdară“ este eticheta pusă unor afaceri necurate de transfer de muniție și armament pe nave civile folosite ca nave militare. Detaliile scot la iveală tot adevărul. Care nu mai folosește la nimic. Erik Larson pune față în față confruntarea indirectă, contactul și apropierea celor două forțe care urmau să se întîlnească. Drumul prin adîncurile mării al submarinului condus abil de căpitanul Walther Schwieger și tribulațiile celor aflați pe Lusitania, căpitan, echipaj și o mulțime de peste o mie de călători. De toate felurile, de la un milionar newyorkez din familia Rotschild pînă la un artist de origine română, David Samuel, din Panciu. Destine frînte, multe povești de toate felurile, intersectînd traiectoriile vieții unor călători cu cel al unei uriașe nave de 244 de metri. M-a șocat să citesc că acel căpitan german și-a dat seama abia după ce a torpilat nava că era Lusitania. Oricît de perfecționate vor fi mijloacele tehnice, soarta tuturor depinde de multe imponderabile, ca să nu spunem și de hazard. Și, mai ales, de factorul uman. Despre asta e vorba în carte. O carte nonfiction care are toate datele unui roman de toată isprava.
La fel de dramatic și de bine documentat se dovedește și studiul pe care un cercetător avizat, Gaďdz Minassian, profesor de științe politice la Paris, jurnalist la Le Monde și membru în prestigioase grupuri de analiză politică, ce alcătuiesc un prestigios CV, îl dedică delicatelor chestiuni istorico-politice armenești: Visul spulberat al Armenilor. 1915 (Editura Humanitas, 2017, traducere din limba franceză de Elena Bulai), care dezvoltă, în fond, o teză de doctorat din 2001, La fédération révolutionnaire arménienne, éthique et politique, 1959-1998. Realizează un lung ocol printr-un trecut istoric al armenilor răspîndiți pe un vast areal geografic, dar punînd accentul pe cei aflați în vechea lor vatră, în cele șase vilaiete (provincii) din vestul Imperiului Otoman. În 1890 se fondează, la Tbilisi, Rusia la acea dată, un partid, Federația Revoluționară Armeană, care va marca, aflăm din acest foarte amănunțit studiu, istoria armenilor. Dar și a Imperiului Otoman, mișcările revoluționare și revendicările de modernizare a statului otoman de către armeni – și Junii Turci, la începuturile lor, pînă la abdicarea unui sultan depășit de istorie – contribuind la schimbări politice majore. Ceea ce mă uimește, ca o necunoscătoare a acestei istorii, sînt radicalismul, tenacitatea și, nu de puține ori, violența acțiunilor acestor tineri revoluționari. Se simte influența ideilor socialiste, ale revoluționarilor ruși, de genul celor din Narodnaia Volia, dar și a ideilor ce veneau dinspre o Europă care se moderniza rapid. Intenția lui Gaïdz Minassian, care îmbină eficient partea de documentare istorică cu propriile analize politice, este „o invitație la revizuirea paginilor acestui trecut revoluționar și la revigorarea dezbaterilor ce i-au divizat uneori pe intelectuali, precum și a celor despre rivalitățile strategice dintre fedaini. O invitație și la înțelegerea mizelor actuale ale Chestiunii Armene“. Sînt rememorate momente importante, multe dramatice – ocuparea Băncii Otomane de la Constantinopol, încercarea de asasinare a sultanului Abdul Hamid II etc. –, consumate la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cînd acțiunile partidelor politice armenești, dar mai ales ale FRA, au fost în prim-planul vieții politice din Imperiul Otoman. Atitudinea contradictorie a marilor puteri europene față de Chestiunea Armenească, apoi Primul Război Mondial și genocidul din 1915 au schimbat tragic toate datele unei situații dramatice în care un popor întreg a fost prins în hățișul violențelor și al intereselor politice divergente. Aventura acestor tineri revoluționari, dornici de libertate, de drepturi identitare, influențați de revoluționarismul francez și de narodnicismul rus și care vor sfîrși cu toții în mod tragic, este o pagină încă puțin cunoscută a drumului spre Primul Război Mondial și a Genocidului din 1915, cînd armenii au fost victimele unei istorii în care radicalismul islamic își arăta deja colții.
Magali Delaloye, istoric helvet, cu un doctorat la Universitatea din Berna și profesor la Universitatea din Lausanne, mult mai puțin cunoscut decît compatriotul său, tenismenul Roger Federer, semnează o carte foarte serioasă și „tra-la-la“ deopotrivă. Acum ni se livrează O istorie erotică a Kremlinului. De la Ivan cel Groaznic la Raisa Gorbaciova (Editura Polirom, 2017, traducere din franceză de Nicolae Constantinescu), după ce o alta ne atrage la fel de tare interesul. Cine nu ar dori să țină în mînă un studiu cu apetisantul titlu Des moustaches et des juppes. Raports de genre au sein du cercle du Kremlin sous Staline (1923‑1953)? Să ne bucurăm însă de ceea ce avem la îndemînă și să nu dăm din mînă porumbeii erotismului de la Kremlin pentru ciorile cu mustăți și fuste dintr-un loc unde, la mare preț, au fost, să recunoaștem, mereu, uniformele. O istorie erotică a Kremlinului este, așa cum formulează autorul, „o istorie intimă a puterii“. Dincolo de exemplele, nenumărate și pe alocuri piperate, culese din culisele vieții erotico-sexuale a nomenclaturii ce s-a tot succedat pe la Kremlin, nu avem cum să eludăm nici ravagiile alcoolului, care de la Petru cel Mare curgea în valuri, nici partidele de vînătoare sau chiar procesele politice. Din 1921, cînd a fost instaurată în URSS Ziua Internațională a Femeii, discursul oficial al bolșevicilor stipula egalitatea între sexe. Cu toate acestea, relația erotică a făcut din femeie un personaj politic. Delaloye dixit. Se trece rapid peste un mare număr de ani – 1462-1927 – pentru a plonja direct în Kremlinul puterii comuniste. Cu toate ororile consumate acolo, cu toate „abuzurile în serviciu“ pe care ni le putem închipui. Desfrîul și alcoolismul s-au ținut bine de mînă și au dat nota vieții interne a partidului, ce era tată și mamă pentru clasa muncitoare. Majoritatea liderilor politici, de la Stalin și colaboratorii lui apropiați, din Caucaz sau KGB, au fost părtași la nici nu știi cum să numești ceea ce povestește Megali Delaloye. Orgii, arestări, chefuri, beții, crime, asasinate, toată panoplia de abuzuri ale unei puteri discreționare. Figurile unor prime doamne, ca Nina Hrușciova, Victoria Brejneva sau așa cum e numită în carte, „Steaua Kremlinului“, Raisa Gorbaciova, au ajutat la îmbunătățirea imaginii de ansamblu a soților. Mai ales Raisa Gorbaciova, prezență elegantă pe lîngă un soț ce se voia reformator, o femeie cu personalitate și tact care, pentru prima dată, a adus un plus de respect și prețuire pentru rolul asumat pe lîngă un lider comunist. Toată cartea ar fi plină de picanterii, dacă ororile colaterale nu ar arunca o lumină prea puțin strălucitoare asupra violenței și a abuzurilor la care, unul după altul, s-au dedat liderii de la Kremlin. Despre perioada Elțîn și Putin, nici o vorbuliță. E poate mai sănătos. Tot ocupîndu-se de ruși și sovietici, autorul știe că nu e bine să te bagi unde nu-ți fierbe oala. Și, uneori, e și recomandabil să fii și elvețian.