FANTASY&SCIENCE FICTION. De ce publicăm antologii?

În România antologiile nu au avut întotdeauna rolul de a oferi pe tavă tot ce e mai bun, de a fi un fel de best of… A fost o vreme în care antologiile erau singurele locuri în care un tînăr autor de SF putea publica. Prin anii ’80 ai secolului trecut, nu prea existau reviste, dar apăreau antologii. Cîteva pe an. Alexandru Mironov, Mihai Bădescu, Dan Merişca, Ion Ilie Iosif şi-au pus numele, ca antologatori, pe cîteva dintre volumele care promovau, laolaltă cu scrierile celebrităţilor mondiale în materie de SF, şi autorii români ai momentului. Nu prea se scriau romane, cenaclurile erau specializate pe proza scurtă, asta a fost şcoala sefistului român, astfel că antologiile şi almanahurile Anticipaţia erau produsele „industriei autohtone“. După 1990, lucrurile s-au aşezat altfel, au apărut reviste, iar proza scurtă a luat un nou avînt. Mulţi dintre tinerii autori au publicat volume, în general proză scurtă, puţini fiind cei care au debutat direct cu roman (printre ei, Ona Frantz, Sfîşierea, 1999; Oana Stoica-Mujea, Răpirea zeilor, 2005; Roxana Brînceanu, Sharia, 2006; George Lazăr, America One, 2007).   Antologii au continuat să apară, dar nu numai ca un debuşeu, asta rămînînd apanajul antologiilor de cenaclu, cum au fost […]