Femeile au fost şi au rămas subiecte mereu tentante şi atractive pentru tot felul de cărţi. Studii, analize, cercetări scrupuloase, eroine, personaje. Fie că sînt cărţi de istorie, fie că sînt de ficţiune. Cleopatra cea reală a rămas la fel de cunoscută precum inventata Ana Karenina, împărăteasa Maria Tereza rămîne la fel de importantă în istoria lumii precum Madame Bovary în istoria literaturii. Şi tot aşa. Cărţi despre femei celebre – la un moment dat exista la noi şi o colecţie cu acelaşi nume, în perioada interbelică, din care am găsit cîteva exemplare în biblioteca unei mătuşi – s-au tot scris. Scrise de bărbaţi sau de femei, nici nu mai contează. Cumva contează, uneori, una e să vorbim de Oriana Fallaci sau de Christiane Amanpour, alta e să abordăm un personaj precum Madona, Raisa Gorbaciova sau Meryl Streep. Fiecare cu personalitea ei, fiecare cu destinul ei. Unic. În fine, nu lungim prea mult aceste consideraţii. Creaţii de ficţiune sau prezenţe ale lumii reale, de ieri sau de astăzi, ele, femeile, sînt mereu alături şi printre noi. Cîteva cărţi în care femeile sînt eroinele lumii în care trăim.
Barbara Leaming, o cunoscută şi recunoscută autoare de biografii ale unor nume cu rezonanţă din lumea artistică şi politică a secolului al XX-lea – cu subiecte, de exemplu, precum Churchill, Marilyn Monroe, Bette Davis, Orson Wells sau Roman Polanski –, ne oferă, de această dată, un volum cap coadă, dedicat personalităţii de primă mînă care a fost Jackie Kennedy. În peste 400 de pagini, cu multe fotografii, care mai de care mai interesante, Jacqueline Bouvier Kennedy Onassis. Poveste nespusă (Editura Corint, 2015, Colecţia „Istorie“, coordonată de Alexandru Jipa-Teodoros, traducere din limba engleză de Lidia Grădinaru, prefaţă, amical-comprehensivă, de Diana Mandache), avem nu doar destinul unei femei de succes, am putea aprecia, simplificator, ci şi o istorie vie a unei jumătăţi de secol al XX-lea. Sub toate aspectele. Traseul unei vieţi. O biografie. De succes, am putea spune, chiar dacă nimeni nu ar părea de invidiat în această lume. Ne dorim, poate, să fim ca nu ştiu cine, sîntem ce sîntem, dincolo de iluziile, speranţele şi visurile noastre. Fiecăruia, fiecăreia cum îi este scris. O tinereţe plină, fără mari seisme. Toate au venit, parcă, de la sine, o căsătorie cu un senator de veche familie americană şi apoi Primă Doamnă a Statelor Unite – săptămîna trecută a murit şi Nancy Reagan, la 94 de ani, fosta soţie a preşedintelui Ronald Reagan –, tragedia personală şi drama unei naţiuni la asasinarea lui J.F. Kennedy. A urmat apoi partea finală, copiii, familia, noul soţ, marele magnat grec Aristotelis Onassis. Multe frămîntări, mereu morţi în jurul ei, pînă îi va veni şi ei rîndul. Jackie Kenendy moare la 64 de ani, în 19 mai 1994. După ce încerca de nişte ani buni să-şi revină şi să-şi reia locul în lumea politică şi în societatea americană. Dacă ar mai fi trăit, ar fi fost astăzi alături de Hillary Clinton, ea bucurîndu-se, la rîndul ei, de respectul, preţuirea şi admiraţia soţilor Clinton. Toate trec. O poveste spusă, de această dată, care se citeşte cu interes şi participare, dincolo de admiraţie, simpatie sau antipatie, pentru că e o femeie inteligentă, frumoasă, cultivată, elegantă, fericit-nefericită în felul ei, dar şi mereu în centrul atenţiei opiniei publice, aşa cum a fost Jackie Bouvier Kennedy Onassis. Volumul acesta se poate citi în pandant cu Viaţa mea cu John Kennedy, interviuri cu Arthur M.Schlesinger Jr. 1964 (Editura Litera, 2015), pe care, nu cu mult timp înainte, l-am prezentat şi comentat cu acelaşi interes.
Frica. Scrisoare de la o necunoscută (Editura Polirom, 2016, traducere din limba germană de Gabriella Eftimie) este un mic volum care pune alături două lucrări mai puţin cunoscute ale unui foarte cunoscut şi de succes autor de limbă germană, Stefan Zweig (1881-1942). O figură aparte acest Zweig, cu o biografie trist-dramatic-spectaculoasă şi cu un final tragic, demn de uriaşul lui talent literar. O viaţă ca un roman scris de el însuşi. Un scriitor de limbă germană (austriac, evreu vienez, ein osterreichischer Schrifsteller, sună formularea în varianta germană pe Wikipedia, aşa cum Kafka a scris tot în germană, chiar dacă el era evreu din Praga) care abordează cu succes toate genurile. Proză, poeme, biografii de mare succes – multe volume, care-i aduc o mare popularitate şi notorietate, un gen în care a excelat şi prietenul său Romain Rolland, o carte stranie – Orele astrale ale omenirii, dar şi memorii-amintiri – Lumea de ieri (versiune românească apărută la Humanitas, în 2012); scrie şi la gazete de prestigiu, publicistică de varii feluri şi teme, piese de teatru. Devine un nume apreciat şi tradus. Călătorii, multe de voie, alta de nevoie, adică atunci cînd este obligat la exilul forţat în Brazilia, din cauza politicii antisemite şi a persecuţiilor duse de Germania nazistă împotriva evreilor. Zweig se va sinucide în 1942, la Petropolis, nu departe de Rio de Janeiro, împreună cu a doua soţie. Ea bolnavă, el fiind marcat de evoluţia celui de Al Doilea Război Mondial. Nimic de spus în plus. Frica este o proză între nuvelă şi roman (de mici dimensiuni, cam cît Străinul lui Camus), scrisă în 1910, dar publicată în 1925. Scrisoare de la o necunoscută, tot o poveste de dragoste, pe gustul epocii pentru romanţiozităţi vag siropoase, cu suspans şi iubiri neîmpărtăşite. Personaje care visează şi tînjesc după lumi ce nu există, pe fondul unei societăţi burgheze, în care respectabilitatea e dictată de bani şi indusă de clişeele unei morale – aparent doar – rigide. Ambele proze bine ancorate într-o realitate fluidă, unde vina şi ruşinea produc efecte. Sentiment de vinovăţie – boală germană, am putea spune – care apasă mereu, pe diverse canale, asupra eroinelor lui Stefan Zweig. Să fie şi ceva-ceva aparte, şi ceva influenţă din psihanaliza lui Freud, cu care Zweig a fost bun prieten. E posibil, de ce nu?
Jhumpa Lahiri (pe adevăratul său nume Nilanjana Sudeshna) este o scriitoare de limbă engleză care provine dintr-o familie originară din Bengal, India. Născută la Londra, în 1967, este crescută şi educată în SUA. În 1989, absolvă Barnard College şi se specializează în literatură engleză. Obţine şi un doctorat cu o teză despre Renaştere. Debutează cu un volum de proză scurtă, în 1999, Interpreter of Maladies, care va primi Premiul Pulitzer. Urmează un roman, The Namesake, apoi alt volum de proză scurtă, Unaccustomed Earth, alte premii. E deja un nume care circulă, cu toate ingredientele succesului şi notorietăţii internaţionale, ca să ajungem la prezentul volum, din 2013, The Lowland, varianta românească fiind Distanţa dintre noi (Editura Nemira, 2015, traducere din engleză şi note de Adriana Voicu). Saga unei familii, în care bărbaţii joacă rolul principal, iar femeile fac jocurile subterane, chiar dacă nu se recunoaşte aşa ceva în Orientul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Încrucişarea unor poveşti de iubire şi de ură deopotrivă, între Darjeeling – unde a ajuns şi Mircea Eliade – şi Calcutta, între Irlanda lui Joyce şi Statele Unite, pe unde ajung atît autoarea, cît şi eroii cărţii: viaţa îşi face de cap. Oricît ne-am globaliza, specificul fiecărei naţiuni/individ nu poate fi şters cu totul. Anihilat. Sîntem ce sîntem, sîntem ce-am fost. O carte despre lumea polimorfă în care trăim. Lumea a treia, problemelele sociale de care tot pomenea Bacovia prin poemele sale, deh, om de stînga, sărăcie, frustrări, conflicte etnice, religioase, politice. O lume multiculturală, fie că ne place sau nu. Fie că citim cîte ceva despre lumi îndepărtate, ca să găsim întîmplări, emoţii, sentimente foarte cunoscute şi nouă. Trecutul se răzbună mereu pe un prezent care ar vrea să devină viitor şi nu reuşeşte. Un pas înainte, doi înapoi, distanţa dintre noi, ca să preluăm titlul cărţii, se schimbă mereu. Autoarea, căsătorită cu un – probabil – grec (Alberto Vourvoulias-Bush, nume ce pare scornit de Mircea Horia Simionescu), are doi copii, pe care i-a crescut în Brooklyn, NYC, înainte de a se muta la Roma. Ce să mai spunem despre cum e alcătuită lumea de astăzi? Cu şi fără femeile care, orice ar fi, tot ele dau tonul şi fac muzica. Acum toată lumea e cu ochii pe Angela Merkel şi Hillary Clinton. Cine să se mai gîndească la Subhash şi Udayan, la Gauri şi Bela, Chandra şi Manash, eroii şi eroinele unei lumi din care, oricît de departe am fi unii de alţii, facem parte cu toţii? O radiografie a Indiei moderne, o bună introspecţie într-un Orient care se caută pe sine în pragul unei modernităţi greu asimilabile. Aş putea compara efortul Jhumpei Lahiri de a înţelege rolul şi locul ţării sale de origine cu acela al lui Elif Shafak, la fel de preocupată, sub toate aspectele, în proza şi publicistica sa, de soarta propriei naţiuni. Nu e puţin lucru pentru un scriitor.
După ce, anul trecut, i-a apărut în româneşte romanul încununat cu Man Booker Prize 2014, O cale îngustă spre nordul îndepărtat, Richard Flanagan revine în spaţiul editorial românesc cu romanul Să baţi din palmă cu o singură mînă (Editura Litera, 2016, traducere din limba engleză şi note de Petru Iamandi), al doilea său roman, din 1997, după ce debutase în 1994, cu volumul Death of a River Guide, la rîndul lui multipremiat. Se pare că e greu să găsim un volum care să nu fi fost tradus în nu se mai ştie cîte limbi şi ţări şi care să nu obţină nici un premiu. Premiile şi traducerile aduc popularitate şi cresc vînzările, astfel că toată lumea e mulţumită, dincolo de calitatea strict literară a lucrărilor. Pînă nu citim însă, nu putem spune nimic. Şi, slavă Domnului, citim. Avem o carte bună, sau un produs de PR şi marketing? Răspuns neted şi ferm: avem o carte foarte bună! Asta e, neaşteptată ca subiect şi intensitatea materialului epic. Cine şi-ar fi închipuit că un scriitor din Tasmania va aborda o temă dragă şi la îndemîna unor Kundera, Danilo Kiš sau Kadare? Crimele celui de-Al Doilea Război Mondial, rănile lăsate peste ani în fosta Slovenie, fosta Iugoslavie. Un roman care începe în 1954 – cu un motto din Ivo Andric, straniu şi el, despre femeile tinere încărunţite – şi nu se termină nici în 1990, cînd eroina romanului devine, dintr-o simplă fetiţă agresată de un tată brutal şi închis în el însuşi, la rîndul ei, mama unui copil aflat la celălalt capăt al lumii. În Tasmania – ferice, de care pomeneau cîndva cîntecele studenţeşti din România –, viaţa e mult mai dură decît se presupune de la distanţă. Romanul adună personaje de toate felurile şi categoriile de desţăraţi. Venind de pe continent, din Australia, sau de la mama dracului, dintr-o Europă de Est măcinată de propria istorie. Pendulînd mereu, într-un atent du-te-vino între ani/decenii/timp, un tată, Bojan Buloh, şi fata lui, Sonja, răscolesc, împreună – scene de mare tensiune – sau separat, dramele unei familii din care nu au mai rămas decît ei. Într-un final, tată şi fiică se împacă, dincolo de trecutul care-i urmăreşte pe fiecare în parte şi de o fetiţă care nu ştie, poate, nimic din aceste drame şi traume ale istoriei. Colective sau individuale. „Cum să-i spună fiicei ei vreodată despre ce numai cei care au trecut prin asta ştiu cu adevărat. […] În clipa aceea de graţie, cînd timpul încremeneşte“. Final emoţionant, ca şi întreg romanul, dacă aşa ceva mai poate constitui un argument pentru o carte bună, foarte atent construită. Cum a ajuns un scriitor tasmanian la un subiect balcanic rămîne un mister. Mă întreb care scriitor român ar fi în stare să abordeze teme şi subiecte care se consumă te miri unde. Nu am un răspuns.