Încă de la volumul său de debut, Păpuşa de ceară (2008), Ana Dragu cultiva o lirică a solitudinii, a atacurilor de panică şi a crizelor de anxietate, situată undeva la jumătatea drumului dintre „deprimismul“ Ruxandrei Novac şi butaforiile baroce ale fantaştilor din familia spirituală a lui Dan Coman, Teodor Dună sau Claudiu Komartin. Căci poetei nu-i lipsea, dincolo de tonul dezabuzat, gustul pentru „punerile în scenă“ spectaculoase şi pentru poveştile de dragoste stranii, proiectate, ca într-un spectacol de umbre, pe un fundal de roman gotic.
Acum, la aproape un deceniu de la cartea ei de debut, autoarea propune, odată cu volumul Borderline (Editura Charmides, 2017), o formulă poetică parţial diferită, din care, chiar dacă registrul tematic nu suferă modificări spectaculoase, a dispărut excesul de recuzită şi disponibilitatea pentru spectacol, cărora li se preferă rostirea intenţionat ternă, concretizată în paginile unui „jurnal de criză“ care are adesea (cel puţin aparent) răceala şi detaşarea unei fişe de observaţie. Căci poeta se autopercepe acum de la o anumită distanţă, cu o lipsă de patos care pare mai degrabă efectul oboselii existențiale: „Stau foarte departe/ pe un deal/ nu-mi pot anticipa trecutul/ luaţi întotdeauna pastila albă după pastila albă/ o să vă vină mult mai uşor să vă degradaţi// visele din apartament s-au micşorat/ sînt formate din cîteva/ din nici o imagine/ din sunete/ peste-amintirea corpului strălucind de căldură/ Stau foarte departe/ pe un deal/ nu vreau să ştiu nimic despre mine“ (Stau foarte departe).
Se ajunge astfel la o poezie de notaţie, ce consemnează temperatura anxietăţilor de zi cu zi şi a presentimentelor tenebroase, care fac din moarte o prezenţă familiară, mai degrabă banală decît terifiantă şi tocmai potrivită pentru a fi „scrisă“ sub forma unui (auto)portret-necrolog: „primul lucru care îmi trece prin cap e/ dacă nici aşa nu dorm? dacă adorm şi nu mă mai trezesc?/ dacă toată lupta a fost în zadar şi-n loc să înnebunesc/ o să cad pur şi simplu de pe pasarelă liniştită fără urmă de/ tristeţe pe chip/ camerele de filmat de la cazarma pompierilor vor surprinde/ momentul/ şi @ioanabradea va publica în foileton pe bistriţeanul.ro viaţa mea cu lux de amănunte/ un necrolog laudativ-acuzator sau poate un portret lăcrimos şi atît// căci nimeni nu ştie mai mult despre fiinţele care gătesc şi/ mănîncă fumează conduc automobile în somn şi iarna au nevoie/ de zăpadă ca să-şi admire / mîinile/ despre femeile cuminţi şi mîndre care fac dragoste numai în/ somn/ şi ce frumos că nu-şi mai amintesc cu cine“ (somn).
Protagonista acestor notaţii este „femeia la patruzeci de ani“, atinsă de primele semne ale declinului biologic, care îşi priveşte propriul trup ca pe o sursă permanentă de catastrofe potenţiale – un fel de maşină infernală cu efect întîrziat care conţine toxinele bătrîneţii, ale bolii şi ale extincţiei: „Azi am ameţit a doua şi a treia oară în ciuda cafelei/ am trecut prin gard la centrul de transfuzii şi i-am rugat să îmi ia/ tensiunea,/ cea mare e prea mică, cea mică prea mare şi m-am gîndit/ să vezi că mor, pînă la urmă tot mor/ […] corpul meu nu mai răspunde la stimuli decît în condiţii de/ hipoxie. Înainte să adorm/ îmi plimb un deget pe buze şi ca să simt că îmi plimb un deget/ pe buze/ cu cealaltă mînă mă strîng din ce în ce mai tare de gît“ (6.01.2014. 21:42).
Aşa cum se poate vedea, corpul pare să înregistreze simptomele morţii anticipate, iar existenţa lui trebuie investigată, interogată, probată prin intermediul senzorilor, atinşi, şi aceştia, de o stare letargică. Astfel încît personajul liric se lansează în explorarea propriei sale anatomii, descoperind o feminitate frustrată şi neliniştită, atinsă de primele stigmate ale îmbătrînirii şi confruntată cu atenuarea pulsiunilor amoroase, care anunţă „liniştea sexuală“: „ cînd încep să se lase sînii/ e duminică seara şi mîine mergi la serviciu/ de cîteva luni toate atacurile autoerotice au eşuat/ acum se lasă şi încep să aibă şi ei tot mai puţin sens/ practic nu i-ai folosit niciodată îndeajuns// cu sînii ăştia ai fi putut alăpta după majorat 19 copii, unul pe an/ fără să numeri perechile de gemeni// ai fi putut încălzi măcar un bărbat pe semestru ca să-ţi păstrezi/ disciplina intactă/ şi mîngîierile pe care le-ai fi putut tolera fără prea mari/ complicaţii le vezi doar acum/ cînd se lasă/ e duminică seara/ eşti aproape îndrăgostită de un logician elegant/ iar mîine mergi la serviciu“ (nazi beech resort). Acum poemele Anei Dragu se metamorfozează în lungi şi dezabuzate ritualuri de aşteptare, vorbesc, pe un timbru pe deplin convingător, despre tristeţe şi singurătate: „şi spun/ curaj/ bea un pahar de vin/ şi aşteaptă.// dacă nu vine nimeni/ mai bea un pahar şi aşteaptă.// mută perna la G8.// dacă nici acum/ dezveleşte-te calm.// în fiecare sticlă de vin/ sînt minim trei pahare.// priveşte partea plină a paharelor/ pentru că tu nu eşti vreo pesimistă/ convinsă că în prezenţa unui pat/ nu se aplică euristicile frumuseţii în şah.// gîndeşte-te la Margulis/ aşteaptă/ pînă la urmă trebuie să ţi se facă somn/ pînă la urmă trebuie să ţi se facă somn“ (Cînd mă simt foarte tensionată mă gîndesc la Margulis).
Jocurile solitare ale personajului liric culminează, în cele din urmă, în exerciţii de imobilism, în evaziuni pasagere din filmul existenţei, în mimarea, lipsită de gesturi ostentative, a morţii: „să stau o oră la masa asta/ cu un control total asupra părţilor corpului/ mai ales buzele şi mîinile să nu se mişte./ de cîte ori în cameră e mai mult de o persoană/ creierul meu fuge din conversaţie“ (no additional text).
Poeta are îndrăzneala, destul de rar întîlnită în poezia românească, de a vorbi fără reţinere despre primele crize ale feminităţii care resimte apropierea declinului, ştie s-o facă fără ostentaţie, fără înverşunări hormonale, cu o sobrietate mai convingătoare adeseori decît cine ştie ce imagine truculentă, adoptînd o formulă pe care am putea-o numi a dramei minimaliste, în care singurul partener redutabil al personajului liric este timpul. Ana Dragu rămînînd în continuare o voce poetică de neignorat şi demonstrînd, încă o dată şi încă o dată, că la Bistriţa se scrie poezie de calitate.