„Fenomenul“ Ferrante (I)

A trecut atîta timp de cînd scriitorul a primit cu umilință în mînă microfonul și s-a urcat supus pe scenă pentru că așa i-au spus editorul sau agentul, încît apariția abstrusă a cîte unuia care refuză cu demnitate rolul de saltimbanc, de „promotor“ al propriei opere ne bulversează. Dar nu-i nimic, pentru că vom transforma și acest refuz în spectacol ieftin. Îl vom urmări prin munții unde s-a retras, îi vom specula slăbiciunile („Îi plac femeile? O, dar avem o reporteriță grozavă care-i va smulge cu siguranță un interviu“ – vezi cazul Salinger…), organizăm anchete, investim atîta energie în romanul ăsta detectivistic de buzunar, încît am putea salva cu ea cel puțin trei specii pe cale de dispariție. Pînă la urmă îl găsim noi, și astfel publicul consumator va putea răsufla ușurat, se va putea culca la loc, mulțumit că încă unul care crezuse, orgolios, în superioritatea lui a fost mînjit din cap pînă-n picioare. Cum să refuzi lumea simulacrelor, a interviurilor bine regizate, în care să poți spune, cu gura plină de salivă: EU? Elena Ferrante a avut acest orgoliu: pe lîngă ea, Salinger sau Pynchon par adevărate vedete media. Scrisoarea ce a însoțit primul său manuscris trimis editorului […]