Cel de-al patrulea volum al cvartetului napolitan Povestea fetiței pierdute vine, pentru cei care au ochi să vadă, ca o cheie menită se descifreze misterul real al autoarei Elena Ferrante. Romanul adîncește atît de mult problema identității, fie ea auctorială, fie de gen, fie ea colectivă, fie ea personificată de autobiografia scriitoarei Elena Greco (nu în mod întîmplător, poartă același prenume cu autoarea cărții) sau de biografia complicatei, sălbaticei, etern nefericitei Lila, încît pune într-o lumină ridicolă căutarea identității celei care poartă numele de Ferrante. Ce importanță mai are paternitatea/maternitatea auctorială, cînd acest cvartet pune sub semnul întrebării chiar integritatea individuală a oricărui om?
Mai mult decît oriunde în cele peste 1.200 de pagini de pînă acum, vechile personaje, aflate în cursul trecerii timpului povestirii, succesiv, în pragul maturității, în plină maturitate, în anii fragili ai anticipării bătrîneții, apoi – cei care nu dispar tragic și violent – chiar în primii ani ai senectuții, toate aceste personaje trec prin schimbări intime ce-și trimit semnele la suprafață, trăgîndu-i parcă în hăuri fără fund, de unde răsar purtînd marca adevăratei identități. Poate emblematic e tragicul, firavul homosexual Alfonso, care e regăsit de naratoare afișîndu-și cu orgoliu natura, ba chiar împrumutînd ceva din personalitatea și din stilul Lilei, dar care, aflat în pragul maturității, începe să capete în mod pregnant trăsăturile urîtului, teratomorfului don Achille Carracci.
Dar adevăratul punct de fugă al cestui tablou extrem de aglomerat care experimentează diverse perspective și care se vrea, în același timp, o frescă a șase decenii din viața unui oraș și a comunității sale „autentice“ este punerea sub interogație a existenței unui narator singular, tradițional, monolitic. Povestea prieteniei de-o viață a celor două fete, Elena și Lila – în ciuda faptului că adoptă punctul de vedere al celei dintîi –, nu este altceva decît contestarea identității individuale, prin adoptarea a diverse narațiuni ce se intersectează, se înlocuiesc, se suprapun, concurează, dispar, asemenea firelor de apă care se răspîndesc în solul însetat al pădurii, pentru ca, apoi, să se reunească și să se anuleze.
Cine scrie? este întrebarea pe care și-o pune lucida naratoare, și nu o dată. Cine povestește aici, cine-și expune vulnerabilitățile, cine este adevăratul „autor“? Pentru că acest cvartet e roman și metaroman, bineînțeles… Este cronica intimă a unei scriitoare care nu reușește în „adevăratele“ cărți să atingă gradul de autenticitate de aici, spațiul ei intim de defulare. Dar este și romanul Lilei, pentru că fără ea această materia prozastică s-ar scurge în anodin. Lila e forța din spatele miilor de pagini, ea e mereu il miglior fabro în tot ceea ce fac cele două, și finalul romanului lasă impresia că, dacă și-ar pune în cap să scrie, ar face-o minunat. De altfel, fluviul romanesc al Elenei Greco iese din izvorul unei povestioare cu zîne scrise de Lila în copilărie.
Alt narator al romanului e orașul Napoli, scenă a corupției, a crimei, a tradițiilor rigide ce ascund organizații camoriste, a stăpînirii masculine incontestabile: chiar departe de Napoli, de cartier, educata, cizelata, intelectuala Elena Greco îl poartă în ea, îl ascunde în cele mai profunde pliuri ale ființei ei, de unde însă izbucnește cu forța unei zeități mînioase și oarbe în momentele de criză, atunci cînd pe buzele ei revine dialectul copilăriei, acela atît de potrivit pentru blesteme și înjurături: „Atunci am început să urlu, am trecut la dialect. […] L-am lovit în piept cu pumnii strînși și, în timp ce-o făceam, am simțit că mă dezlipesc de mine și acea persoană voia să-i facă și mai rău, voia să-l pălmuiască, să-l scuipe în față cum văzusem cînd eram mică întîmplîndu-se în certurile din cartier, să-i strig nenorocitule, să-l zgîrii, să-i scot ochii“.
Pe lîngă interminabilele și inombrabilele înfruntări dintre Elena și Lila, mai există și cea structurală, care le va însoți pînă la finalul povestirii: Elena e un agent al schimbării, e o trestie care se apleacă în vîntul vieții, ea fuge de Napoli și se educă pentru a se îndepărta cît mai mult de fetița din cartierul violent și murdar, pe cînd Lila este un trunchi, cu rădăcinile coborînd adînc în solul orașului pe care vrea să-l înfrunte, să-l învingă și să-l stăpînească. Nici una dintre ele nu va reuși, aici stă ascunsă vîna tragică, de extracție antică, a romanului Elenei Ferrante: Elena va reuși să se desprindă cu adevărat de oraș abia după vîrsta de 60 de ani, cînd succesul ei literar deja începuse să pălească, iar Lila va fi devorată de vechiul cartier, forțele întunecate care o călăuziseră de-a lungul vieții fiind învinse de cele aflate în straturile arheologice imemoriale ale orașului. Aceste energii malefice pe care ambele femei le-au înfruntat și le-au domolit de-a lungul narațiunii-fluviu – izbucnirile dialectale, furiile Elenei și episoadele de teroare irațională ale Linei (granițele ce se dizolvă) – își iau, în final, partea leului.
Ca orice capodoperă, romanul lui Ferrante e unul perfect circular, o construcție menită să încătușeze energiile răului, un templu antic, care ascunde, sub aspectul apolinic, iraționalul dionisiac: pasiunea lui Ferrante pentru literatura și arta Antichității își dă roadele chiar în această „simetrie de temut“, într-o simbioză înfricoșătoare. Elena Greco începe să spună povestea prieteniei sale de-o viață cu Lina atunci cînd află despre dispariția acesteia. Iar povestea începe din momentul în care cele două fetițe hotărăsc să-și arunce păpușile în pivnița lui don Achille, în burdihanul întunecos, pestilențial, al casei unui stăpîn al cartierului.
Cel de-al patrulea volum al epopeii acoperă și cea mai lungă perioadă din timpul povestirii: Elena trece de la a fi o tînără fugită de acasă în brațele iubirii eterne pentru Nino Sarratore la o femeie deziluzionată și dezamăgită de aceeași dragoste, o scriitoare care se luptă cu propria condiție de femeie și care devine, în final, o luptătoare împotriva forțelor obscure ce continuă să guverneze orașul în persoana gemelară a fraților Sollara. Lina își revine din depresia sinistră ce anula granițele epidermice ale obiectelor și devine specialistă în nou-născuta știință a ciberneticii, recăpătîndu-și statutul de „lord“ al cartierului alături de tăcutul și îndrăgostitul Enzo. Apoi, cele două pierd totul: Elena devine mama singură a trei fete dificile, se mută în blocul Linei, chiar deasupra ei, alimentînd vechea și constanta competiție dintre ele, simbolizată acum de evoluția celor două fetițe pe care le cresc împreună. Deloc întîmplător, fata Linei cu Enzo va purta numele păpușii aruncate de aceasta în pivnița lui don Achille. Iar Lina își va pierde definitiv coerența umană, demnitatea, odată cu dispariția micuței Tina.
Devine evident că eforturile Elenei, căutările ei din orice domeniu gravitează în jurul Linei și al aprobării acesteia, care arareori sosește: nu o dată, aceasta îi va strecura îndoiala legată de propriul scris, de „autenticitatea“ actului creator. Ceea ce contestă mereu Lina sînt liniaritatea, simetria, ordinea pe care scrisul le pune în lucruri, în realitatea reordonată. Nu există ordine, spune ea, totul e haos, viața e guvernată de factori obscuri, lucrurile se contopesc, în burțile noastre pîndește cancerul, așa cum în măruntaiele pămîntului mocnește mereu un cutremur devastator. A spune o poveste cu cap și coadă nu e altceva decît poleială, minciună, așa cum orice construcție umană e o minciună. Pasiunea tîrzie a Linei pentru istoria orașului, ca și pentru etimologia dialectală, nu e altceva decît o abilă punere în abis de-ale Elenei Ferrante. Acolo unde se desfășoară dramele murdare ale cartierului sînt gropile de gunoi unde, în vremurile antice, erau cîmpuri de luptă sîngeroase – orașul, ca și dialectul, poartă în interior forțe iraționale, distructive, zei sîngeroși adormiți.
Sînt multe romane în romanul Elenei Ferrante, sînt aici voci care se devorează între ele, sînt narațiuni care ar putea, fiecare dintre ele, să constituie cîte un roman de sine stătător. Ceea ce face însă ca acest cvartet comparabil cu cel al lui Durrell să fie o capodoperă este substratul său eseistic, încercarea tragică (prin nereușita implicită) de a căuta esența realității în manifestările ei istorice, dar și în viața unor biete personaje: „O emoție tactilă se topea într-una vizuală, una vizuală se topea într-una olfactivă, ah, ce e lumea reală, Lenu, am văzut acum, nimic nimic nimic despre care să se poată spune categoric: e așa sau pe dincolo. De aceea, dacă ea nu era atentă la margini, totul dispărea în sînge menstrual coagulat, în polipi sarcomatici, în bucăți de fibră gălbuie“.
O ultimă și meritată reverență Ceraselei Barbone, traducătoarea cvartetului napolitan!