Festivalul „George Enescu“ si muzica noua

Notiunea de „muzica noua“ are o trimitere precisa in constiinta muzicienilor: la inceputul secolului, conceptul s-a impus in principal corelat cu creatia celei de-a doua scoli vieneze. Distinctia dintre aceasta si traditie a parcurs atitudini variate, de la construirea de noi sisteme sonore pe baza negarii „absolute“ a trecutului muzical (ceea ce s-a dovedit a fi, practic, imposibil) si pina la solutii de inglobare creatoare a traditiei in limbaje noi. (Pina si Schönberg, atunci cind inventa dodecafonismul, ca refuz al tonalului anterior, a trebuit sa apeleze la forme de contrapunct renascentist-baroc.) Nu intentionam, insa, sa facem aici un excurs pe aceasta tema. In definitiv, in sensul sau larg, muzica noua inseamna muzica celei mai recente perioade, care – din pacate – nu a reusit sa patrunda (decit exceptional) dincolo de ghetto-ul specialistilor sau al unei mici parti a publicului. Festivalul „Enescu“ este, prin traditie, orientat mai mult spre latura interpretativa, spre nume prestigioase de dirijori si solisti care, cel mai adesea, prefera repertoriul clasic si pe cel romantic. La fiecare editie a sa se nasc insa controverse cu privire la a pune in prim-plan memoria compozitorului, nu numai a interpretului Enescu, indirect si muzica generatiilor de compozitori romani ce i-au […]