Între 5 și 13 noiembrie, se desfășoară ediţia aniversară a Festivalului Temps d’Images, gazdă și a Platformei Independente de Artele Spectacolului și a cărei temă este, în 2017, „Discurs și rea-
litate“, artistul asociat fiind (deși e un eveniment de teatru) regizorul Radu Jude. Programul de anul acesta aduce spectacole de teatru, de dans și performance-uri ca Uneducated de Nicoleta Esinencu (Teatru Spălătorie, Chișinău), Cine a omorît-o pe Szomna Grancsa? (Giuvlipen), 37 minutes of make believe de Andreea Novac sau Sclavi de Maria Manolescu, regia Theodor-Cristian Popescu, și filme de Radu Jude sau Andrei Ujică. La „ora bilanţului“, după un deceniu de existenţă, Temps d’Images publică, de asemenea, un catalog dedicat revizitării acestor ani și a evoluţiei scenei independente, prin ochii artiștilor și criticilor, ca și prin sinteza producţiilor și coproducţiilor Festivalului.
Sindromul autoimun al teatrului independent
Interviu cu Radu APOSTOL
Cum a intrat Temps d’Images în viața ta profesională? Cum ți s-a părut Festivalul?
Minunat! Nu mai știu, cred că atunci cînd făcusem Familia offline a fost prima dată, am primit o invitație de la Miki (Braniște), cred, să mergem să-l prezentăm acolo. A fost o super experiență, pentru că eram cu zece copii după noi și, ajunși în Cluj, noi eram foarte speriați că nu știam unde-i cazează, unde e mîncarea. Dar a fost super mega OK, și atunci l-am cunoscut și pe Attila (Almási), cel mai tare om de tehnică de scenă, dacă vrei, din teatru. Bun, mai sînt teatre în care sînt oameni foarte mișto, dar Attila e un singur om care reușește să le facă pe toate.
Care e partea cea mai grea din a lucra cu copiii în teatru?
Depinde, pentru cei care sînt pe scenă cu ei direct, cum sînt actorii, e foarte greu pentru că realmente te aduce înapoi în anul I de școală, într-o condiție de megaincertitudine, de atenție. Mai trebuie și să renunți cumva la personalitatea ta artistică. De cele mai multe ori miza artiștilor profesioniști presărați între copii sau neprofesioniști e aceea de a-i determina pe neprofesioniști, pe copii, să fie cît mai credibili, cît mai vii, și să se ducă mereu după situație sau să conducă situația. Motiv pentru care personajul tău, ca adult, artist profesionist, cam dispare de foarte multe ori. Dar e un antrenament bun. La început, cred că, dacă-i întrebai, erau disperați și enervați. Acum sigur or să spună că e provocator așa, e foarte imprevizibil de multe ori, dar ai o bucurie în plus cînd se încheie o situație, cînd se încheie spectacolul, cînd reușești să-l duci pînă la sfîrșit.
Ai două spectacole care amîndouă au în titlu termenul „familie“ – Familia offline și Familia fără zahăr. Dar în general mai toate spectacolele tale sînt despre familie, formală sau informală, oficială sau ad-hoc. Și Ca pe tine însuți era despre o familie, în ultimă instanță, de pildă. De ce e pentru tine atît de importantă tema asta?
Deși nu sînt un tip foarte sociabil, de felul meu, în sensul că nu merg la sindrofii, nu-mi place să ies, totuși simt nevoia să aparțin unui grup, să fiu parte dintr-un grup și cred foarte tare în tipul ăsta de lucru în echipă, într-o familie extinsă, dacă vrei. Vine de mult de tot, cînd eram mic și maică-mea, crescîndu-ne singură, și pe mine, și pe soră-mea, și fiind bolnavă de diverse, din cînd în cînd ne mai întreba: „Ce-ați zice voi dacă v-aș da la circ?“. Ne plăcea circul, ne plăcea să-i vedem pe acrobați și părea că e un mediu în care oamenii se ajută reciproc, se susțin, cresc, se dezvoltă împreună, era ca o familie extinsă. Mama avea stresul ăsta destul de mare că, fiind singură, ce se alege de noi dacă se întîmplă ceva cu ea. Și de aici perspectiva unei familii, să fii parte dintr-o familie, să fii într-un grup, într-o echipă.
Dar, de exemplu, cu Familia fără zahăr chiar a fost foarte delicat și am tatonat foarte mult pînă să luăm decizia să facem spectacolul. Primiserăm comanda asta, o propunere din partea Teatrului Mic de a dezvolta un spectacol, nu știam ce anume exact, iar cînd a venit în discuție tema asta legată de familie, am avut imediat că toată lumea vorbește despre familie acum, e sinistru. Dacă o faci, măcar s-o faci super light, super easy, nu ceva mega apăsător. Apoi a venit destul de repede ideea asta de a face ceva muzical, să cînte oamenii, să se destindă, și a venit imediat opțiunea să fie featuring Fără Zahăr, pentru că mai lucrasem cu Bobo de la Fără Zahăr, dar cu Bobi – nu.
Cît de greu este să întreții un spațiu independent care mai are și intrare liberă?
Faptul că are intrare liberă nu cred că e un impediment, adică nu asta ne-ar bloca. E greu pentru că e o presiune economică pe artiști, e un efort mare pe care-l fac artiștii ca să permită accesul gratuit publicului larg, dar ai și bucurii foarte mari. E o presiune mare pe noi toți, cei implicați direct și cei care vin să joace aici, pentru că nu avem resurse, nu avem oameni pe care să-i putem plăti, n-avem angajați. Dacă ne-am permite salarii, evident că primele angajări pe care le-am face ar fi pe posturile de tehnician de scenă și de curățenie. Nu că ne-am îmburghezit noi, la peste 40 de ani, dar nu poți să fii fresh după ce-ai tras ca un salahor toată ziua, și seara, și noaptea, mai ales noaptea. Noaptea facem montările ca să nu ocupăm timpul din repetiții, e destul de greu și de frustrant, se creează neplăceri și supărări între noi, evident, ca în orice grup, ca în orice familie, pentru că oricît timp aloci, senzația e că nu aloci suficient.
Toate cheltuielile de la Replika le acoperiți din proiecte.
Toate cheltuielile le acoperim din proiectele pe care reușim să le cîștigăm și din decizia pe care am luat-o la început, să dăm înapoi onorariile noastre ca artiști în cadrul proiectelor, ca să putem acoperi cheltuielile în lunile în care nu aveam activități derulate prin proiecte. Cheltuielile înseamnă chirie plus utilități. După primul an, am decis totuși că ar trebui ca măcar jumătate din onorarii s-o lăsăm în continuare pentru spațiu. Acum, punînd la un loc sumele, ne acoperim costurile, teoretic, pînă la finalul anului, dar ideal e să nu mai avem alte cheltuieli, ceea ce nu prea se întîmplă: tot timpul se ard becuri, mai e o gaură în acoperiș… Fără efortul ăsta din partea noastră, a tuturor, spațiul ar putea să funcționeze atît cît are activitate, ca proiect; în restul anului, nu.
Cît de sustenabil ți se pare modelul ăsta? Cît credeți c-o să mai puteți, cît mai sînteți dispuși să faceți asta?
Nu știu, nu-mi dau seama, pentru că nu și‑a pus nimeni problema asta. Ne propunem mereusă atragem alți artiști, ideal, mai tineri. Dacă există un grup mai la început și care să aibă nevoie de spațiu, ne-ar prinde extraordinar de bine să vină să-și asume, la început, cel puțin, tipul nostru de organizare, ca într-un chibuț, pentru ca ușor-ușor să-l preia ei. Pînă în 40 și ceva de ani poți să fii cît de cît util, după care ar trebui să te cam dai deoparte. Una era dacă aveam noi un spațiu cînd aveam 25 de ani, și alta e acum.
Crezi că o să se producă un transfer generațional în teatrul independent?
Dacă e vorba de business, cred că se poate întîmpla așa, atît cît se poate întîmpla și într-o familie, adică destul de greu. Mă gîndesc și la Fabrica, și la Reactor. Nu ne-am vorbit, chiar n‑am discutat despre subiectul ăsta, dar, cumva, ne dorim un transfer, chiar dacă nu e o dorință declarată public
Să existe o continuitate.
Da. După aceea, nu zice nimeni că n-o să mai montez, dar bine ar fi ca lucrurile să nu mai depindă de noi. E la fel cum noi, la dramAcum, de la un punct încolo, am decis că nu mai facem concursul de dramaturgie, pentru că, în mod real, ceea ce ne doream inițial să primim (fragmente, texte neterminate, neînchegate), exact același lucru îl blamam către final. De la un punct încolo e clar că ai îmbătrînit, că nu mai poți să-ți arogi misiunea asta de a promova tinerii; n-ai cum, te depășește. Se promovează ei singuri.
Ce e pentru tine teatrul independent? Cu ce se distinge el de teatrul public, să zicem?
Nu știu ce să zic, într-un fel am funcționat la fel și în teatrele de stat. Tot singur îmi montam decorul, tot singur îmi făceam luminile sau videourile. Nu pentru că-s dictator, ci pentru că țin să fie tot timpul bine, să fie cum am stabilit și să iau o presiune de pe umerii actorilor, care s-ar putea să se trezească că n-au recuzita acolo, că n-au lumina care trebuie, că n-au tema care trebuie. Și atunci, ce e teatrul independent? Din păcate, într-adevăr, cum se mai spune, cum ai spus-o și tu, e cam multă sărăcie. Venind acum de la Berlin, vezi că acolo cam orice scenă are o turnantă. Orice scenă, oriunde ar fi, are o turnantă. Te gîndești: la cîte teatre de la noi există o turnantă? Și-ți dai seama că nu există la foarte multe. Și aici, în spațiul ăsta, dacă am avea minime elemente de tehnologie, ai putea face lucruri. Nu-i Schaubühne, categoric, dar și Schaubühne are o sală mai mică și o sală mai mare. O sală mai mică am putea să fim și noi. Cred că asta, la un moment dat, devine un soi de sindrom autoimun, nu știu dacă așa se cheamă. Nu mai poți merge mai departe, e o limită la care ajungi cu mijloacele existente. Nu poți dintr-odată legitima totul ca fiind performance sau happening, că n‑ai cum. Tu pînă la urmă vrei să faci spectacole, nu performance. Aici sînt limitele, din păcate, la buget, la dotare…
În teatrul independent sînt foarte multe femei, și regizoare, și dramaturge, și actrițe. Care ți se pare că este explicația faptului că sînt mai multe, procentual, în teatrul independent decît în teatrul public?
Cînd zici așa, îmi dau seama. Poate e neîncrederea asta totală în faptul că o femeie ar putea face ceva sau să gîndească ceva. Din păcate, cam asta e gîndirea, iar viața, arta, strada te contrazic. Da: în independent sînt mult mai multe motoare feminine și mult mai multe direcții. Cred că în independent selecția e mai justă, fiindcă indiferent dacă sînt grupuri prestabilite pe diferite afinități sau mai știu eu ce, cumetriile nu țin sau țin cît țin, dar la un moment dat dispar, n-au cum să reziste. E și o chestie de selecție mai open, mai naturală. Plus că bărbații sînt mai puturoși și mai autosuficienți.
Iar la independenți e prea mult de lucru.
Da, e prea multă muncă.
Interviu realizat de Iulia POPOVICI, extras din catalogul 10 ani de TEMPS D’IMAGES. Independență.Experiment. Producție.
Editing History – Program de filme și performance recomandat de Temps d’Images
Joi, 9 noiembrie
n Ora 17.30, Casa Tranzit
Prezentare Found Footage Magazine
Recviem pentru supraviețuitori: Recuperarea memoriei prin cinema-ul de found footage de César Ustarroz (scurtmetraje)
Found Footage Magazine este o revistă independentă de film care pune accentul pe imaginile de arhivă în practicile de producție media.
Prin salvarea înregistrărilor de arhivă, filmul inclus în acest program restaurează memoriile celor care au fost uitați de istoria oficială și, într-un mod sau altul, au devenit marginalii culturii dominante. Indivizii excluși și denigrați de Istorie recîștigă o nouă voce prin reconstituirea poveștilor despre strămutările forțate, pedepsele injuste și segregarea perpetuă. Aceste înregistrări recuperate oferă, cel puțin, sentimentul compensării.
n Ora 19.00, Universitatea Sapientia
Calul alb. Scurtă istorie a urii (2017-1944), performance de Ioana Păun
n Ora 20.00, Cinema Dacia
Țara Moartă de Radu Jude (film și dezbatere)
Vineri, 10 noiembrie
n Ora 19.00, Cinema Dacia
Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu de Andrei Ujică (film și dezbatere)
Sîmbătă, 11 noiembrie
n Ora 16.00, Casa Tranzit
Oh! Uomo de Yervant Gianikian și Angela Ricci Lucchi (film)
Acest film despre perioada postbelică încheie, pentru autorii lui, trilogia Primului Război Mondial, începută cu Prigionieri della guerra și Su tutte le vette è pace. De la emblemele totalitarismului la fizicalitatea individuală a suferinței umane. Reprezentarea omului nou, încărcat de furie, pregătit pentru experiența totalitară, ieșit din război. Catalog anatomic al corpului rănit. De la deconstrucție la recompunerea artificială a corpului uman. Dar ce fel de umanitate e cea care uită și îngăduie repetarea ororilor?
Duminică, 12 noiembrie
n Ora 15.00, Casa Tranzit
Revue de Serghei Loznitsa (film)
Filmul, care se bazează pe arhiva jurnalelor de actualități realizate în URSS în anii ‘50 și ’60, arată o față aproape uitată a perioadei sovietice și explorează viața oamenilor de pe întreg cuprinsul spațiului sovietic, plină de dificultăți, de deprivări și ritualuri absurde, dar și iluminată de razele iluziei comuniste.
n Ora 17.00, Casa Tranzit
No place for fools de Oleg Mavromatti și Boryana Rossa (film)
Primul lungmetraj realizat în întregime din clipuri de pe YouTube. Serghei Astahov este un bărbat gay convertit de Biserica Rusă și de propaganda de stat într-un activist ortodox pro-Putin. Compus din clipuri de pe YouTube și altele de pe blogul lui Astahov, documentarul reprezintă cea mai pătrunzătoare privire asupra Rusiei de astăzi.