În ansamblul moştenirii lui Ioan Petru Culianu, prima monografie, lucrarea lui de licenţă, a ajuns să fie recuperată… ultima (cel puţin pînă în prezent). Este, probabil, o mişcare cu sens, aceasta, la un istoric al religiilor care – precum maestrul lui, Mircea Eliade – se putea preocupa de eterna reîntoarcere, de redescoperirea izvoarelor sau de accederea la statutul tinereţii fără bătrîneţe… Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere (Editura Polirom, Iaşi, 2015, traducere de Dan Petrescu) este lucrarea plină de prospeţime a unui tînăr savant pe deplin format, nu doar în ceea ce priveşte ritualul muncii de cercetare şi capacitatea de finalizare a demersului iniţiat, cît – lucru chiar mai important, după mine – în privinţa curajului intelectual, a asumării unui punct de vedere critic, în formularea de ipoteze şi de concluzii în nume personal.
La absolvirea Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale din Bucureşti, în preajma Ninei Façon, şeful de promoţie Ioan Petru Culianu avea deja conturat propriul lui drum. Că acesta s-a modificat, în parte, datorită peripeţiilor sale existenţiale – este o altă poveste. Dar acest Culianu merită tot respectul şi admiraţia pentru modul cum a ştiut să-şi folosească şansele universitare pentru a-şi face loc dincolo de rutina exerciţiului academic, în hăţişurile unei ambiţii profesionale înalte şi exotice.
Alegînd un subiect din Renaşterea italiană, Culianu se încadra unei serii de predecesori iluştri care i-au inclus pe P.P. Negulescu, autorul unei vaste lucrări despre Filozofia Renaşterii, pe Mircea Eliade, cu teza lui de licenţă Contribuţii la filozofia Renaşterii (de fapt, la studiul ei, după cum se poate limpede înţelege), pe Alexandru Marcu, cu Valoarea artei în Renaştere, pe Andrei Oţetea, cu sinteza lui Renaşterea şi Reforma.
Acestei linii exegetice de primă importanţă i s-a alăturat studentul Culianu, iar prima pasiune nu l-a părăsit nici după ce, ajuns în Italia şi mai departe, şi-a continuat periplul intelectual. Teme conexe cu cea relativă la platonism şi la destinul lui florentin din veacul al XV-lea au survenit în Iocari serio. Ştiinţă şi artă în gîndirea Renaşterii (1979), „cartea despre «jocul serios» văzut ca simbol al Renaşterii“, precum şi în versiunea ei modificată, Eros şi magie în Renaştere. 1484 (1984); dar şi cu alte prilejuri, după cum o demonstrează felurite studii şi articole cuprinse în volume postume precum Jocurile minţii, Iter in silvis II sau Cult, magie, erezii. S-ar zice chiar că opera lui Culianu, aflată în plină şi continuă emergenţă în momentul asasinării autorului, a germinat într-un „pat“ roditor aşternut în albia interesului iniţial şi esenţial pentru Renaştere.
Interesul faţă de cartea dedicată contribuţiei lui Marsilio Ficino nu îşi datorează însă actualitatea şi importanţa rosturilor ei inaugurale şi genetice, ca „strat“ din care au răsărit, mai apoi, idei şi proiecte noi, unele realizate deplin, iar altele rămase în diferite stadii de proiect. Ea nu ne apare, astăzi, ca o lectură importantă doar pentru că aduce cu sine tonul distinct al unui tînăr autor ambiţios şi foarte instruit. Volumul pune în joc intenţia exegetului de a demonstra că „dezvoltarea conştiinţei imaginative nu e deloc opusă speculaţiei filozofice“. Dincolo de această demonstraţie de principiu, proaspătul absolvent mai propunea însă şi „să cunoaştem formele conştiinţei imaginative din Renaştere“. Noutatea, la noi, era, în 1972, cînd Culianu se ocupa de un asemenea subiect, enormă, fiindcă modul lui de a gîndi tematic diferea profund de tradiţia intelectuală românească de pînă atunci. El stăruia asupra imaginarului – subiect care în Occident devenise deja la modă, pasionant, prin contribuţii precum cele ale lui Caillois, Bachelard, Durand, dar îl tematiza, interesîndu-se de conştiinţa imaginativă, aşadar făcînd din aceasta o dimensiune de conştiinţă şi un mecanism conştient, scoţîndu-l, măcar în parte, de sub tirania iraţionalului. Pentru aceasta, Culianu a devenit exeget al lui Marsilio Ficino, încercînd să găsească în gîndirea acestui renascentist reflecţia teoretică pe care îşi putea întemeia înţelegerea.
Cît de cutezător îşi plasa autorul demersul se poate pricepe şi din aceea că, subiect ţinînd de cultura italiană, dar şi de moştenirea timpuriu-modernă a platonismului, ceea ce îşi propunea autorul se recomanda ca un demers de istorie culturală, de istoria ideilor, dar şi a formelor de gîndire. Cîţiva ani mai tîrziu, în Iocari serio, el formula explicit asumpţiile teoretice care îl purtau într-o asemenea direcţie, spunînd că „[…] sarcina unui istoric al religiilor… se articulează în două faze distincte ce-ar putea fi numite faza istorico-genetică şi faza hermeneutică. Cea dintîi are drept scop să reconstituie originea unui fenomen, istoria şi metamorfozele sale, în timp ce a doua îşi propune, măcar în principiu, să lumineze înţelesul acelei întregi serii istorice reconstituite în prima fază a acestui unic demers. Cantitatea de date de care va trebui să se ocupe istoricul religiilor este, deci, considerabil mai întinsă decît aceea de care se va ocupa istoricul filozofiei, în vreme ce sarcinile lor respective sînt deosebite, deoarece răspund unei interogaţii deosebite şi-şi propun să dezvăluie nişte zone de semnificaţie ce nu se suprapun decît parţial. […] Domeniul filozofului abia începe acolo unde cel al istoricilor încetează. Căci problema unui istoric este de a răspunde întrebării de ce ceea ce este aşa, este aşa?, în timp ce întrebarea fundamentală a filozofului este: de ce ceea ce este, este? Demersul unui istoric trebuie să epuizeze în mod necesar domeniul onticului, iar istoricul care «ontologizează» datele ontice ale lucrului său îşi atribuie rolul filozofului.// Dimpotrivă, istoricul are nu numai dreptul, ci şi datoria de a-şi pune problema sensului“ (Iocari…).
Se observă atenţia cu care caută Culianu să îşi delimiteze teritoriul şi metodele de acţiune, distingîndu-le de cele ale filozofului, dar, tocmai prin aceasta, asociindu-le interogaţiei filozofice. În felul lui, în anii ’70 – mai precis, între 1972, cînd îşi finaliza teza de licenţă, şi 1979, cînd punea la punct volumul Iocari serio –, Ioan Petru Culianu devenea vîrful unei noi generaţii de istorici români, cea care l-a dat, la nivelul istoriei ideilor, şi pe Lucian Boia, cel mai notoriu reprezentant al ei rămas acasă, dar cunoscut şi în Occident.