Un scurt „search“ pe orice sursă electronică dă cîteva sute de „găsiri“ pentru „itemul“ sefard, sefarzi. Ne mulțumim cu informațiile din Dicționar enciclopedic, 2006, vol. VI, R-Ș, s.v.: „SEFARZI (– ebr. medievală Sefard, „Peninsula Iberică“), s. m. și f. pl. Membri ai populației evreiești și a descendenților lor [sic!], care au trăit în pen. Iberică pînă la expulzarea lor, începînd din anul 1492, în urma unui edict al regilor catolici Ferdinand de Aragón și Isabela de Castilia (rămas în vigoare pînă în 1968). Potrivit acestui act, acei evrei mozaici care nu-și abandonau credința străbună și nu îmbrățișau creștinismul ca religie erau obligați să părăsească pen. Iberică. Cei mai mulți au plecat, s-au stabilit în Maghreb și în alte părți ale Imp. Otoman (îndeosebi în pen. Balcanică), dar și în diferite reg. din Franța, Țările de Jos, Italia, Anglia, chiar și în «Lumea Nouă». Spre deosbire de Așkenazi, S. păstrează riturile tradiționale și vorbesc iudeo-spaniola (sau ladino). Se estimează că S. constituie 30% din populația evreiască mondială (15,1 mil. în 2005)“. Mai recent, Wikipedia apreciază că în prezent, în lume, ar fi 1,5-2 milioane de sefarzi, reprezentînd cca 20% din totalul evreilor de pe mapamond.
Pornind de la aceste date preliminare,
dr. Ion Taloș – profesor român de literaturi populare neolatine la Universitatea din Köln, cum se prezintă el însuși pe coperta a IV-a a cărții sale Folclor spaniol/sefard în România. File de istorie culturală, apărută în acest an la Editura Hasefer, unul dintre veteranii folcloristicii românești
(n. 22 iunie 1934) – întocmește o solidă monografie a unui subiect prea puțin cunoscut în mediile intelectuale românești – folclorul populației sefarde din ținuturile sudice ale României.
Cum am spus-o în multele ocazii în care am scris despre opera exemplară a marelui nostru contemporan, Ion Taloș este adeptul lucrului bine făcut, al definitivului, așa cum o arată incomparabilele sale monografii despre teme fundamentale ale folclorului românesc – Meșterul Manole, I, 1973; II, 1997, Cununia fraților și Nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc și universal, 2004, Omul și Leul. Studiu de antropologie culturală, 2012. O bibliografie aproape completă în Romania Occidentalis/Romania Orientalis. Volum Omagial dedicat prof. univ. dr./Festschrift für Ion Taloș. Editat de/Herausgegeben von Alina Branda, Ion Cuceu, Editura Fundației pentru Studii Europene – Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, pp. 17-32. Zic „aproape completă“ pentru că bibliografia confraților clujeni se oprește în anul 2009, consemnînd un interviu al sărbătoritului în revista Steaua, 60, nr. 3, 2009. Între timp, alte scrieri, la fel de monumentale și definitive s-au adăugat. La doar cîteva zile după ce am intrat în posesia acesteia, despre care încerc să spun cîteva cuvinte aici, am primit de la Cluj o alta, chintesențială și ea, D´Italica à Sarmizegetusa. Reflexions sur la culture populaire romane/Între Italica și Sarmizegetusa. Studii de cultură populară romanică, Editura Academiei Române, 2016, cuprinzînd articole și studii apărute în periodice, în limbile franceză, engleză, spaniolă, germană.
Ceea ce caracterizează scrisul profesorului Ion Taloș sînt rigoarea științifică extremă, acribia filologică fără egal, logica expunerii indeniabilă. De aceea, de altfel, este și greu să scrii despre cărțile sale, care nu lasă loc adăugirilor, completărilor, ci cel mult marginaliilor, care, nu-i așa, sînt întotdeauna în marginea subiectului. Rămîne loc pentru uimiri și (ad)mirări.
Aflăm astfel că „primele studii despre limba, istoria, portul și cultura populară a sefarzilor din Țara Românească au fost publicate de Iuliu Barasch între anii 1842 și 1846“, că majoritatea acestora s-au stabilit la București, venind din Turcia europeană, mai ales de la Constantinopol și Adrianopol, dar și din Turcia asiatică, din Smirna (Izmir) și din Salonic, ba chiar și din Ierusalim sau din Viena. „Sefarzii – zice Iuliu Barasch – se intitulau «spanioli», dar alții le ziceau și «frînci»“. Pe aceeași sursă se sprijină, probabil, și M. Schwartzfeld, care susține că evreilor spanioli din țările române li se zicea și frînci. Etnonimul „frînci“ apare în epica orală românească, în balada populară în care eroul se luptă cu „turcii, cu frîncii“, considerat ca un nume dat tuturor romanicilor vestici. Or, sefarzii, fără a fi latini, vorbeau o limbă neo-latină (spaniola), putînd fi, deci, asmilați „frîncilor“. Tot ca o supoziție notez aici posibilitatea ca Letinul bogat, din balada românească cu același nume, sau Însurătoarea lui Iancu Vodă cu fata Letinului bogat, intrat în repertoriul nupțial drept Cîntecul Nunului, să nu vorbească despre un latin oarecare, romanic, catolic, neortodox, vest-european, ci despre un necreștin, „Lectinu bogatî/ Săvai cîine-al spurcat/ Nici în cruce botezat!“. Poate că e prea mult, dar cercetări ulterioare…
Oricum, profesorul Ion Taloș trece în revistă întreg dosarul sefarzilor din Balcani, din sud-estul Europei, cu accent pe situația acestora în România, consemnînd, după documentele epocii, că în București trăiau, la începutul secolului al XX-lea, 30.000 de sefarzi, față de Salonic, unde trăiau 80.000, de Belgrad, 24.000, de Cairo, 10.000, de Bulgaria, 50.000, cf. Antonio Marquina Barrio, 1987, p. 419, la Taloș, nota 3, p. 25. Se consemnează că „în București, sefarzii sînt mari comercianți, bancheri, industriași, iar un număr mai redus se dedică profesiunilor liberale“. Între aceștia, Enrique Haïm Bejarano, pe atunci rabin al comunității sefarde și director al liceului spaniol din București, un poliglot și gînditor deschis ideilor epocii sale. Din corespondența lui și a altor conaționali cu Ángel Pulido Fernández, un spaniol filosefard, membru al Senatului spaniol, aflăm o serie de informații în legătură cu limba și folclorul comunităților sefarde din sud-estul Europei și, mai ales, din România, informații organizate de profosorul Ion Taloș într-o micromonografie a folclorului sefard din România, alcătuită după toate normele științifice în vigoare, în cîteva categorii și clase tematice: cîntecul epico-liric (romanța), lirica populară, proza populară, întîmplări adevărate/snoave, proverbe și zicători.
Comparatist de talie mondială, Ion Taloș privește relativ restrînsul repertoriu de cîntece și formule verbale în proză, reținute în culegeri mai mult sau mai puțin întîmplătoare de la evreii sefarzi din România, cu folclorul spaniol și cu fondul evreu, cu folclorul popoarelor în mijlocul cărora aceștia au trăit. Rezultă concluzii sau, cel puțin, ipoteze demne de a fi reținute pentru cercetări ulterioare, cărora studiul magistral al profesorului Taloș le pune o solidă piatră de temelie.