FILM. Cannes 2012: înainte de bătălie

Competiţia oficială a Festivalului de la Cannes nu a fost niciodată una care să promoveze în mod excesiv noul. Astfel, debuturile au fost întotdeauna limitate la două-trei, iar „surprizele“ (filmele de gen lipsesc de facto) s-au putut număra întotdeauna pe degete – dintre excepţiile ultimilor ani, cele mai notabile titluri din această categorie fiind Drive (Nicolas Winding Refn, 2011), Thirst (Park Chan-wook, 2009) sau Zodiacul lui David Fincher (2007). Deloc surprinzător (pun intended), tocmai astfel de excepţii care confirmă regula au parte de cele mai strălucite cariere internaţionale, fie printr-un rezultat prezentabil la box-office, fie atingînd rapid statutul de filme-cult. În acelaşi timp, marile filme de autor, care constituie grosul competiţiei canneze şi, prin extensie, palmaresul, arareori ies din Europa (mult dorita premieră dincolo de Ocean se întîmplă la aproape un an distanţă sau nu se mai întîmplă deloc), celebritatea lor stingîndu-se pînă la finele verii. Fireşte, şi-n acest caz există excepţii… care confirmă regula. În fiecare an de cînd merg la Cannes – şase la număr –, în stînga şi-n dreapta am auzit voci care pasau vina pentru previzibilul selecţiei către preşedintele Gilles Jacob, arestat temporal într-o epocă şi-ntr-un cinema care nu prea mai au nimic în comun cu […]