Filmele lui Tarkovski sau arta care ne face mai buni
Manifest pentru arta trăită
- 17-01-2014
- Nr. 706
-
Mihai VACARIU
- OPINII
- 3 Comentarii
Cînd vine vorba despre filmele lui Tarkovski, nu pot să nu o parafrazez pe Nastenka, unul dintre personajele dostoievskiene din nuvela Nopţi Albe: „Cum poţi să trăieşti şi să n-ai o poveste de spus?“– „Atunci, cum ai putut să trăieşti, dacă n-ai şi dumneata o istorie a dumitale? întrebă ea surîzînd“. Astăzi, îmi pare greu să conving pe cineva că arta lui Tarkovski este artă adevărată, că are un rost şi un sens, fără să îi spun o poveste. O poveste nu despre multiplele semnificaţii sau interpretări la care se pretează aceste filme, ci o poveste despre cum am vizionat, receptat şi, mai ales, trăit filmele lui Andrei Tarkovski în perioada comunistă. Marile poveşti au rolul de ne orienta în viaţă. Pretenţia mea aici este mult mai modestă: încerc să le stîrnesc curiozitatea celor care încă nu au văzut filmele lui Tarkovski, să le reamintesc celor care le-au văzut şi le-au uitat sau să le revadă, poate cu alţi ochi, celor care încă întîrzie asupra lor. Povestea, ca orice poveste de altfel, este despre o experienţă, despre o mărturisire care m-a ajutat să îmi construiesc propriile mele „adevăruri“, să supravieţuiesc, să mă salvez în acele vremuri de restrişte, […]
O multime de oameni se intreaba cum se „traieste” choza artistica, sau „credinta”, caci si credinta se „traieste”. Iata eu sunt unul din specia „artistica”, adica am o meserie de-asta şi aptitudinile presupuse. (Nu e prezumtiozitate, am oarecari confirmari din afara, si asta de foarte multi ani). Dar tot nu izbutesc sa inteleg CUM se traieste un lucru, afara de propria ta viata. O traiti, se pare in sensul ca va pierdeti luciditatea? Cum e „trairea întru bucurie”? In si in scopul bucuriei? Nu sunt …cum sa zicem…vorbe prea vaste, prea imprecise? De ce, finalmente, numiti exaltarea -caci despre asta vorbiti, despre parasirea de sine- „traire”? Pare sa fie mai degraba invers. „Traiesti” cand esti IN TINE- altfel nu esti autorul „trăiriilor”, ci victima lor, subiectul lor. Nu? Foarte curios, desi se aude pe toate drumurile. Ati avea, de pilda, alternativa reculegerii, ca atitudine initiala, a densificarii. De altfel nu esti intr-adevar „pe receptie” daca nu recules. In „punctul de fierbere” (ca si in cel „de înghet”) esti surd si orb. Nu vreau sa aplic ce zic la Tarkovski, in detaliu. Dar e multa gesticulatie duhovnicista acolo, destul de tocita, deja uzata …un pic cabotina…in fine…(Ma veti scuza…)
Tocmai pentru ca nu se discuta gusturile, fac precizarea ca Tarkovski este, pentru Mihai Vacariu, pretextul pentru a transmite ca arta se traieste. Pentru unii aceasta poate fi revelata de Calauza, pentru altii de un rand din Virgina Woolf care crede, si ea, in imaginatia devenita realitate. Arta se traieste cu singe si nervi, cu bucurie, fie ca este vorba de o frunza din copacul vietii sau de rosul din macesele atarnate pe crengile indoite de viteza unui tren pe rambleu…toate fac arta din realitate si traire din real, prin capacitatea de a iubi. Si de a accepta. Sa suridem, deci, impreuna cu autorul, din coltul mesei si de pe coperta cartii sale, minunata.
Asa deci, „ati simtit bucurie timp de aproape doua ore cat a durat vizionarea filmului
Calauza…” ?! Spre deosebire de imensa majoritate a spectatorilor, care n-au mai suportat si au parasit sala, in varii momente, dar inainte sa se scurga cele 163 de minute (!) cat dura filmul. Eu-cu eforturi disperate-am rezistat pana la sfarsit, dar pot sa spun ca a fost una dintre cele mai penibile experiente cinematografice „in sala”.
Ca sa evitam neintelegerile, pe langa avertismentul din titlu, tin sa precizez ca nicidecum genul acestui film (dupa mine lung si slab, opera unui regizor supraevaluat)
nu este cel pe care nu-l agreez (DIMPOTRIVA!), ci vorbim despre (ne)realizarea artistica a peliculei. De exemplu, am gasit „Decalogul” (serialul TV al lui Kieslowski), sau „The Tree of Life” al lui Malick, infinit mai convingatoare/tulburatoare/memorabile.