Filmul minimalist al dramelor cotidiene

Ajuns – după un deceniu de la debut – la a cincea carte de proză, Lucian Dan Teodorovici are deja aproape toate datele unui scriitor profesionist: constanţă, ritmicitate în publicare (trăsătură poate secundară, dar de neeludat atunci cînd nu discutăm doar despre cărţi disparate, ci şi despre un autor), capacitatea de a construi un proiect narativ coerent de la un volum la altul, o scriitură matură laolaltă cu un interes nedisimulat faţă de natura umană. Lucian Dan Teodorovici se înscrie într-o tendinţă mai generală a prozei de după aventura textualistă – o tendinţă de reumanizare a naraţiunii, de „reabilitare a ficţiunii“, a „poveştii“ şi a personajului ce interesează (şi) din perspectiva investigaţiei psihologice, o tendinţă de reorientare asupra referentului, asupra „lumii“ (termenul e banal, tocit, dar greu de evitat) extraliterare din care se nutreşte Literatura, concomitent cu plasarea într-un plan mai discret al artificiilor autoreferenţiale, inter- şi metatextuale. Am mai semnalat şi cu alte ocazii această schimbare de miză în proza ultimilor (cel puţin) zece ani. Însă n-am încotro: cărţile tot mai numeroase ce-mi confirmă constatarea cu pricina mă obligă s-o repet.   O subcategorie importantă a acestei proze „reumanizate“ (ce experimentează fără a deveni „experimentalistă“) este aceea a grefierilor […]