Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Etica blegului: de ce să te ascunzi în spatele urechilor
- 10-01-2014
- Nr. 705
-
Alexandru MATEI
- Rubrici
- 2 Comentarii
Blegul este, la o căutare superficială, un cuvînt de origine sîrbă, care vrea să spună cu urechi clăpăuge. Hai să batem cîmpii un pic. Cu urechile clăpăuge, adică lăsate, adică cu simţurile tocite. Dacă pavilioanele urechilor noastre prind undele prin care ne legăm de lume, atunci urechile clăpăuge aduc un paradox: deşi mari, urechile devin inutile. Devin, cumva, dezadaptative. Dacă ele nu mai pot capta bine sunete, măcar să fi fost mici. Dar nu, ele sînt şi mari, şi lăsate: carevasăzică, ele prind ceva, dar nu ceva ce se află în afară, ceea ce „se aude“, ci percep cumva dinăuntru, într-un fel care poate că demite semnificaţia comună a lui „a auzi“: ceva ce nu e zgomot, ceva ce – acum intrăm în sîmburele deopotrivă intelectual şi afectiv al lui Barthes – nu poate fi pus în cuvinte. „Pleci în China blindat cu o mulţime de întrebări presante şi, se pare, naturale: cum o fi, acolo, cu sexualitatea, cu femeia, cu familia, cu moralitatea? Ce-o fi acolo cu ştiinţele umane, cu lingvistica, cu psihiatria? Scuturăm copacul cunoaşterii pentru ca răspunsul să cadă şi să ne putem întoarce cu desaga plină de principala noastră hrană intelectuală: un secret descifrat. Dar nu […]
A bate campii (cit sint calzi/la cap/cu pumnii-n piept)… Idiologema, sistem, doxa …Spatiu mi(t)oritic, dar ce zic? Cronotop mi(t)oritic, anistoric, transistoric (pe vremea cind miniaturizarea era abia la inceput, la performantele de azi e nanoistoric si massificat) ! Increderea ferma ca singurul lucru pe care trebuie sa-l demistificam e demistificarea insasi. Ori demitifierea (mitifierea, nu, nu ne permit legile legpsicologice) . Bleglerbleg, bleglerblegeala /Karadeniz de cerneala /
Imi place textul d-lui Matei, si nu doar fiindca si eu am fost atras de Barthes, in tinerete.
Semantic, clapaug nu-i doar cu urechi mari ci si blegi (moi, cazute). Unul cu urechi mari dar ferme nu-i clapaug. Deci nu marimea urechilor hotaraste blegenia ci clapaugeala lor.
Invocarea Idiotului dostoievskian nu ajuta, cred. Idiotenia de acolo vine din altceva si de altundeva – nici o legatura cu clapaugenia (daca e sa respectam metodologia). Idiotul este in asa masura autoreferential, la Dostoievski, incit – da – poate fi judecat din aceeasi perspectiva cu RB par RB. Dar atit.
Blegul (din clapaugeala, aici, desi el poate fi – bine mersi – neclapaug) nu se apleaca asupra siesi, pentru a-si asculta interiorul fiindca blegenia e, in primul rind, semn al vidului interior (ori, macar, al unui vid cosmic, in care lucesc indepartate intelesuri).
Cu Miorita, eterna poveste – citita din perspectiva fatalismului. Or, simburele sau poetic (semnificatul, in ordine transcendenta) este maretia ritualului funebru precrestin. Bacii rau ntentionati sint conventionali, conflictul virtual este tot asa fiindca nu conteaza decit prezentarea ritualului – id est atitudinea de resemnare in fata sortii peritoare a omului (iar asta nu-i abandonare de sine, e re-gasire de sine, in ordinea cosmica a lucrurilor printre care omul e singurul inzestrat cu suferinta divina de a-si cunoaste sfirsitul). Oricum, baciul moldovean n-are cum fi potrivit exemplu de blegenie dar sta bine-n paradigma in care insusi Barthes se aseaza – a acceptarii senine a inevitabilului. Care nu atit moarte inseamna cit neputinta fireasca de a-ti depasi propria conditie. Ceea ce, pentru un ginditor – cum baciul moldovean nu este – semnifica sfirsitul cunoasterii. La neginditorul baci, ea abia incepe dar, la el, cunoastere e cu totul altceva.