FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Literatura ca ideal apostat

Barthes n-a scris niciodată literatură. Practica literaturii ca atare vădeşte o încredere enormă în limbaj, chiar şi în cazul unor mari sceptici, ca Beckett. Litera­tura este o scriitură eminamente pozitivă. Oricît de multe ajungi să refuzi limbajului, cînd începi să scrii literatură începi să crezi în el, în forţa lui de a crea lumi, de a adăuga, de a provoca. De-a lungul anilor 1960 – volumul doi al Operelor complete editate de Eric Marty –, Barthes a ambiţionat să facă teoria unei scriituri ca formă a libertăţii, după ce în prealabil va fi scris istoria literaturii ca iluzie a libertăţii. Înainte de a fi liberă – dacă! –, literatura e supusă, cu atît mai mult cu cît dă celui care o practică senzaţia opusă: că e drumul către sau, mai degrabă, în libertate. De-a lungul acestor ani, în afara polemicii cu Raymond Picard – celebră, dar necunoscută, pentru că mai nimeni nu l-a citit pe Picard împotriva lui Barthes, doar invers – și a cărții despre Racine, prima tradusă în limba română din opera lui Barthes, criticul are pagini memorabile despre clasici. Unele dintre ele sînt paginile despre La Bruyère, din prefaţa Caracterelor, apărută în 1963 şi reluată înEseuri critice, […]