FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Pentru o critică flotantă

În 1971, Roland Barthes publică un text cu mai multe intrări, care nu este altceva decît o mitologie a discursului profesoral. Mitologiile ele însele nu erau altceva decît un dicționar de idei primite, însoțite de uneltele de recunoaștere și deconstrucție, iar apoi de prospectul de întrebuințare. De altfel, două decenii a scris Barthes „mitologii”, pînă cînd şi-a dat seama că reţeta a circulat şi că deconstrucţia ideologică a devenit ea însăşi un mit, o formă de violenţă care expulzează critica. Textul se numeşte „Ecrivains, intellectuels, professeurs“, apare în Tel Quel în numărul de toamnă şi este unul dintre cele mai subtile şi grele scrise vreodată de RB. Era perioada cînd nu doar că-l citise pe Lévi-Strauss, dar îl cunoscuse şi îl citea pe Lacan. Preluase de la psihanalist tehnica dialectizării ultragiante a raţionamentelor – ceea ce nu însemna că era un imitator, nici un închipuit. Barthes simţea că prin Lacan analiza semiologică poate ajunge la ultimele consecinţe – că mai departe nu se mai poate scrie. Între lizibil şi scriptibil, Barthes era de partea ultimului, ştim asta, dar numai pentru că liniştea nu e niciodată ceea ce urmează vorbirii – ceva ce vine după ce spui „am tăcut“, ci doar […]