FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Retorică şi istorie. Celule textuale, celule textile

La un nivel mai puţin profund şi mai puţin general, există o ruptură între Lanson şi Barthes, care nu priveşte neapărat canonul literar şi retoric pe care fiecare dintre cei doi îl propun. În mod evident, despre canonul literar se vorbeşte mult; de – spre cel retoric, mai puţin. Canonul literar ocultează problema limbajului, astăzi predominantă (poate de aceea nu avem bătălii canonice care ţin de istoria literaturii în Franţa, ci lupte canonice a căror miză este retorică). În 1964-1965, Roland Barthes începe să predea la École Pratique des Hautes Études din Paris un seminar de retorică. Negăsind o „panoramă“ a retoricii clasice disponibilă în limba franceză (iată avantajul de a nu citi în limbi străine!), Barthes se vede nevoit să-şi elaboreze propria „propedeutică pesonală“ în materie, făcînd nu atît o istorie a retoricii, cît o nouă retorică a vechii retorici sau, dacă vreţi, o „mitologie“ a retoricii. Lévi-Strauss (inspiraţie metodologică), Lacan (inspiraţie hermeneutică) şi Marx (inspiraţie istorică) străbat rîndurile introducerii, din care cităm: „La originea – sau la orizontul – acestui seminar, ca întotdeauna, era textul modern, adică: textul care nu există încă. O cale de a aborda acest text nou este să ştii pornind de la ce şi […]