Fîntîna destinului

Citind jurnalul de călătorie al lui Joachim Wittstock

  • Recomandă articolul

Nora Iuga articolNu am fost învestită de nimeni să semnalez evenimentele importante care se desfăşoară, nesperat de des, în „cercul strîmt“ – ca să-l citez pe Eminescu – al populaţiei de etnie germană din România. Cînd vreau să mă explic, scriu ca un contabil sau ca un analist politic. Nu mă prinde stilul ăsta. Ador fustele pînă deasupra genunchiului, cînd au ce arăta, cum n-aş putea niciodată să condamn pe cineva că n-are copii, după năravul mahalalei dîmboviţene. Asta a fost o paranteză. Mi-am luat singură dreptul de a deveni purtătorul de cuvînt al acestei enclave care numără cel mult cîteva sute de mii de suflete, dacă nu cumva depăşesc eu măsura. Am fost elevă la Institutul de maici catolice Ursulinenkloster din Sibiu şi, în primii doi ani de învăţămînt, profesoară la Şcoala cu predare în limba germană din acelaşi burg transilvan, pe care îl cutreier zilnic în gînd. Saşii noştri trăiesc. Saşii noştri creează. Saşii noştri rămaşi în casele stră‑străbunicilor curelari, pielari, tîmplari, măcelari, brutari, potcovari, făurari care au durat cu mîinile lor ziduri de cetate, înfruntînd secolele, îşi iubesc pămîntul şi obîrşia, „das Heim“ (căminul) şi grădina, îşi respectă rosturile vechi şi osemintele înaintaşilor. Pe pereţii camerelor lor mai poţi vedea cîte un arbore genealogic şi adesea, peste gard, poţi auzi două gospodine vorbind un dialect ciudat, care seamănă ca două picături de apă cu limba luxemburgheză. Ciudat. De unde or fi venit oamenii ăştia atît de măsuraţi în toate cele, atît de stăpîniţi, de zgîrciţi la vorbă, de respectuoşi, de disciplinaţi, de punctuali, de sensibili în cuget şi de cumpătaţi în alegerea prietenilor, oamenii ăştia atît de romantici şi de statornici? De aceea fiecare întîlnire a mea cu Sibiul, cu Hermannstadtul copilăriei mele, îmi promite încă o primăvară ca acel aprilie în care am scris prima poezie. Ce se întîmplă? Limbajul în care vorbesc despre locuitorii acestui burg medieval nu e limbajul meu alert, şfichiuitor, cu vorba pipărată şi iute pe care am preluat‑o din Fanar, ca pe urmă Caragiale să ne-o ducă mai departe, „întru creşterea limbii româneşti şi-a patriei simţire“. Nu care cumva să credeţi că m-aş încumeta vreodată să-l critic pe Caragiale, singurul „brand“ de ţară care îi vine turnat României. Dar cînd vorbeşti despre cineva care a devenit şi bunul tău, nu poţi să nu-ţi însuşeşti calităţile şi defectele, ticurile şi virtuţile şi, mai ales, felul lui de a se rosti, cu atît mai mult cînd eşti poet. Aşadar, cînd scrii despre saşi, te pomeneşti vorbind domol ca ei.

Poate că toată această introducere e superfluă pentru intenţia mea strict literară de a semnala apariţia unei cărţi, cuprinzînd însemnări de călătorie din Balcic, Santorini, şi insulele vulcanice, Ierusalim, Roma, Trieste, Veneţia, Wiepersdorf, Stuttgart etc. Ceea ce ni se prezintă nu se rezumă la descrierea unor puncte de atracţie caracteristice, scoţînd în evidenţă neobişnuitul şi exoticul, ci e vorba de o sondare adîncă în substratul cultural, istoric şi mitologic al locurilor parcurse, făcînd dintr-un simplu divertisment turistic o profundă explorare interioară, pînă la acea pînză freatică unde se păstrează misterele devenirii noastre din vremuri imemoriale. Cartea Die weisse Lagune, apărută de curînd în limba germană, la Editura Hora din Sibiu, lasă impresia stranie că cineva nevăzut te duce de mînă. Şi deodată ai revelaţia că intenţia de a ajunge într-un loc nu-i aparţine omului, ci drumului. Pe tot traseul stabilit, cine ştie unde şi cînd, trece firul destinului, reprezentat memorabil de monumentul intitulat Schicksalsbrunnen (Fîntîna destinului), aflat în parcul central al oraşului Stuttgart, unde m-au purtat şi pe mine paşii în altă vară, în alt an. Pentru a vă face părtaşi la entuziasmul meu pentru proza lui Joachim Wittstock, iată o mostră:

„Din zestrea literară lăsată de Christa Turmayer în Căminul de seniori Stuttgart-Schöneberg mi-am luat o cărticică subţire, ilustrată: Gilgamesch von Uruk. Poves­tit de Arnica Esterl. Cu fotografii de Marek Zawadzki. Ajuns acasă, am comparat cartea cu volumul apărut la Inselverlag, Gilgamesch. O povestire din Orientul antic. Prezentat integral de Georg E. Burckhardt… La alăturarea celor două exemplare am putut trage concluzia că străvechiul mit assiro-babilonian a jucat un rol în dorinţa de cunoaştere, precum şi în lumea imaginară a posesoarei lor. Cum a ajuns să fie preocupată de această temă, nu ştiu. Probabil că specializarea în literatură universală i-a dat filoloagei care a studiat la Cluj primul impuls, totuşi, a fost nevoie cu siguranţă şi de alte îndemnuri care să-i întărească perseverenţa de a se confrunta cu legenda, într-adevăr fermecătoare, dar destul de încîlcită la prima vedere. Şi mai puţin plauzibil mi se pare ca apariţia volumului Dreptul la timp, care a făcut cunoscut mitul respectiv publicului românesc prin poemul Enghidu de Nichita Stănescu, să fi stîrnit vreo rezonanţă în conştiinţa ei. Această compoziţie lirică şi alte lucrări din creaţia poetică a autorului respectiv, foarte apreciat şi, în curînd, considerat chiar formator de şcoală poetică, ne apăreau nouă, celor interesaţi de literatură, aparţinători unei generaţii mai tinere, nu doar ca nişte realizări ale unui scriitor preocupat de mijloace noi de expresie şi de o nouă viziune, dar şi de abordarea unei tematici nesperat de diversificate în literatura României democrat-populare. Nichita Stănescu şi-a ales ca motto pentru poemul său versurile din Epopeea lui Ghilgameş: «A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei». În traducerea lui Burckhardt, acest vers sună astfel: «Enkidu cu care am ucis în peşteri lei, prietenul meu a împărţit cu mine toate pericolele – pe el l-a ajuns destinul omului».

Destinul omului, tocmai asta este ceea ce vrem să ne explice lirica orientală. Moartea lui Enkidu şi imaginea întrupată în conştiinţa lui Ghilgameş despre propria moarte îl fac pe disperatul rege din Uruk să rătăcească prin stepele ţării sale şi, în cele din urmă, să ia hotărîrea să-l întrebe pe străbunul său plecat de mult la zei care e secretul nemuririi.

Nemurirea, e în traducerea lui Burckhardt, definită şi ca «viaţă», adică o existenţă neameninţată de nici o pieire şi nelimitată de nici o moarte precoce. În «Grădina zeilor» înverzeşte «copacul vieţii», păzit de o zeiţă care îi dezleagă lui Ghilgameş secretul: «Viaţa pe care o cauţi n-o vei afla. Cînd zeii au creat oamenii au hotărît ca moartea să le revină oamenilor şi viaţa au păstrat-o pentru ei». Cam la fel se exprimă şi Utanapiştim, aflat de Ghilgameş după încercări greu de biruit. Pînă şi iarba magică la care ajunge rătăcitorul căutător de nemurire, la îndrumarea lui Utana­piştim îi scapă din mînă – «floarea miraculoasă» care promite viaţa şi puterea deplină a tinereţii. Acest verdict poetic negativ, care, privit retroactiv, a ajuns în mileniul al doilea şi al treilea î.d.Hr. să-şi pună amprenta pe vechea lume orientală a ideilor, a stîrnit, fireşte, şi interesul Europei pentru explicarea destinului.

Utanapiştim îi spune lui Ghilgameş: «De la începutul zilelor nu există durată». (O frază memorabilă, care înghite în ea întreaga existenţă.)

À propos, «floarea miraculoasă». Ea îi va fi procurată lui Ghilgameş de un şarpe într‑o vreme cînd el caută destindere şi de aceea îşi neglijează veghea hărăzită. Cu motivul «şarpelui» putem să ne încheiem excursia în mitologia Nordului şi a Estului apropiat, revenind din nou la plaiurile transilvane. Ce-i drept, în ţara Carpaţilor nu există o fîntînă a destinului, dar prin partea locului există un izvor care curge dintr-un cap de şarpe. Acesta se află în oraşul Freck/Avrig de pe Valea Oltului. Deşi ar fi mai potrivit să i se spună «fir de apă» care clipoceşte zgîrcit prin locuri nebăgate în seamă (şi seacă adesea), orice vizitator e condus acolo. Şi pe bună dreptate – izvorul din capul şarpelui nu ne dăruieşte doar o udătură pe care o percepem cu simţurile, ci s-ar putea să ascundă şi o poveste încă neîntemeiată, în care e posibil ca buruiana miraculoasă, apărătoare a forţei vitale, să joace un rol“.

Şi-acum, după punctul final al textului semnat de Joachim Wittstock, care m-a fascinat şi uimit prin aceea că, în ziua de azi, cînd sîntem atît de grăbiţi, mai există oameni atraşi de zone obscure, foarte greu accesibile, iată ce mi-a trecut prin minte: băiatul meu, Tiberiu, a fost întrebat, la vîrsta de trei ani, ce vrea să devină cînd va fi mare. Copilul a răspuns: apă. Orice copil vieţuieşte, înainte de a trăi în aer, în apă, în lichidul amniotic. Şi cosmosul s-a născut din „supa cosmică“ şi urmele de viaţă pe planetele nepopulate se stabilesc după albiile secate ale rîurilor. Deci, apa e elementul primordial. Ea nu seacă nici­odată în fîntîna destinului. Toţi ştiu că şarpele e ispita care a făcut din om omenire şi tot şarpele este, de cele mai multe ori, otrăvitor. Otrava ucide. Dar luată în cantităţi homeopatice, otrava vindecă. Deci, „apa“ şi „şarpele“ fac parte din arhiva elementelor care contribuie esenţial la fiinţarea pe acest pămînt, ca şi buruienile miraculoase care întreţin viaţa fiinţelor sălbăticite, expulzate din lumea civilizată… E şi aici un mister care face parte din ecuaţie, fiindcă toată existenţa e un şir ne­sfîrşit de dependenţe, de drumuri, un jurnal de călătorie care nu se sfîrşeşte aici.

Fântâna destinului

Monumentul Fîntîna destinului din centrul oraşului Stuttgart

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }