Firimituri de la masa lui Marx

S-ar zice că stafia lui Marx bîntuie încă prin poezia românească. Am avut parte, acum 15 ani, de O beţie cu Marx made in Mircea Dinescu, avem acum La masă cu Marx de Matei Vişniec. În mod simptomatic, ambele volume amintite indică mahmureala postdecembristă a unor poeţi buni pe care muza-i vizitează tot mai rar. Şi care – dacă e să fim răutăcioşi pînă la capăt… – au dat tot ce aveau mai bun în ei pe vremea comunismului. În mod normal, un come back poetic Vişniec după 11 ani de la ultima sa recidivă (Poeme ulterioare, 2000) şi la două decenii şi jumătate după ce straniul optzecist s-a metamorfozat în dramaturg parizian de calibru, secondat sporadic de un prozator onorabil, ar fi trebuit să atragă atenţia. Nu s-a întîmplat aşa. Că poezia acestui existenţialist fantast „s-a topit în teatru“, apoi „în altă limbă“ – după cum putem citi într-o confesiune patetică de pe manşeta volumului – e plauzibil, şi n-avem de ce să nu-i dăm crezare autorului cînd afirmă, superb, că „Poezia revine din cînd în cînd în viaţa mea, ca o cometă, şi-mi cere să o iau de la început“. Să vedem însă cum o ia de la […]