Estetica aleasă de Adrian Sitaru pentru a prezenta povestea din Fixeur se trage din tipul de cinema aplicat de Jean-Pierre Melville et al filmului polițist francez din anii ’60. Transfocări, dialoguri fruste de tip ping‑pong prinse în plan‑contraplan, o aşteptare grea, creată încă de la primele cadre, multă tensiune apăsătoare, o atenţie sporită pentru un anumit joc secund derulat între protagonişti, aparenţe şi subordonări sugerate natural în scene-limită, toate sînt elementele compozite ale acestui discurs.
A forța subiecte delicate
Radu (Tudor Istodor), protagonistul poveștii, este fixeur pentru France Presse. Adică aranjează jurnaliștilor din hexagon întîlniri cu subiecţi la care se ajunge greu sau deloc. Regizorul Adrian Sitaru ia cazul unei minore abuzate, forţate să se prostitueze, proaspăt repatriată şi plasată într-un centru de filon ortodox, şi îl poartă pe Radu prin tot procesul anevoios al găsirii şi convingerii fetei de a spune în faţa camerei ce i s-a întîmplat. Pașii pe care el trebuie
să îi parcurgă sînt stresanţi, plini de probleme și nasc dileme morale. Pe acest ultim punct marşează scenariul, ce nu se doreşte neapărat un policier, ci mai degrabă are caracterul mai larg al unei anchete unde, într-adevăr, apar şi unele personaje specifice unui thriller.
Acţiunea începe sus. Încă din primul cadru (la un bazin de înot), se poate simţi încordarea lui Radu. Deocamdată, nu ştim de ce. El trebuie să confirme la noul loc de muncă, dar mai are de trăit şi o viaţă plină. Sînt două teritorii pe care încearcă să le armonizeze. Sitaru nu caută să le ducă la vreo limită, să le editorializeze, să le facă aproape insuportabile, aşa cum s-ar întîmpla într-un tip de cinema axat pe senzaţional. Ci le prezintă onest, drept ceea ce sînt: aspecte din viaţa unui individ banal, care munceşte şi care în timpul liber caută să se relaxeze.
Dincolo de cele cîteva mici istorii, Fixeur pune pe tavă barierele pe care sîntem sau nu dispuși, pe care ar trebui sau nu să le trecem pentru a intra în intimitatea unor persoane. În sinea lui, fiecare individ din poveste simte că ceea ce face e bine şi corect. Nimeni nu are timp să îşi pună probleme. Poate nici sistemul nu îi lasă. Principiul e simplu: refuzi să faci un lucru, nu e nimic, alţii abia aşteaptă să îţi ia locul.
Prin tot ceea ce gîndesc aici, scenariştii (povestea a plecat de la soţii Silişteanu) propun o dezbatere de ordin etic, şi anume – reiau ideea – în ce măsură sînt îndreptățiți jurnaliștii să forțeze anumite subiecte delicate doar de dragul unui reportaj care poate schimba ceva, dar care mai degrabă le va aduce încă puţin prestigiu. Şi cam atît. Pentru că, în momentul cînd forţează intrarea într-un loc, se poate întîmpla să producă la fel de multe pagube precum cei împotriva cărora își îndreaptă mesajul. Ei abuzează, insistă, pătrund prin relații, nu îi interesează de fapt soarta celor cu care se intersectează scurt, vor doar să își încaseze contractul şi să plece acasă, unde e cald şi bine. Cel puţin, aşa par personajele acestea.
Cireașa (alterată) de pe tort
Pentru a provoca o reacţie cît mai amplă, Sitaru asumă un mod clasic de a prezenta subiectul. Acesta e filmul lui cel mai puţin ancorat în inovaţii tehnice şi estetice, în statement-uri artistice. Forma cinematografică închegată aici provine din căutarea felului cel mai convenabil de a prezenta povestea astfel încît să aibă impactul scontat. E un cinema convenţional, de gen, neobositor şi mult mai la îndemîna marelui public. Opţiunea de a ține lucrurile cît se poate de simple și de a miza pe o poveste clară, cu o serie de personaje secundare rotunde şi bine închegate, face filmul să curgă. Dar nu într‑un fel anost. Există multe momente-recompensă: scena amuzantă şi ușor suprarealistă din tren, confruntarea cu nişte băiețași de cartier agresivi, momentul neaoş al cîntării din restaurant ş.a. Şi toate vin neaşteptat.
Pe undeva, Fixeur seamănă cu Bacalaureat. Prezintă micile combinații dintr-un orășel de provincie transilvănean, cu baroni locali, cu șmecheri periculoşi, cu greutăţi ale oamenilor normali. Este o ierarhie impusă cu bîta. În acest cadru, Sitaru presară personaje colorate care vin doar să autentifice şi să umple cu viață întreg mediul. Faţă de lucrurile incluse, nu aduce comentarii ostentativ-părtinitoare tip Mungiu (sau Andrei Zvyagintsev), ci se comportă onest. Fixeur nu sare calul, nu forțează realitatea, nu condensează prea multe evenimente, nu se agaţă de simboluri. Clipele tensionate sînt grele, fără să capete un aer artificial. Tudor Istodor (Radu) face un rol nuanțat: e descurcărețul specific, omul bun la toate; el știe să fie și insistent, și rezervat, în funcție de situație, dar suferă o schimbare în timp ce se zbate să îşi confirme locul în agenţie. În jurul lui, cei doi francezi de la France Presse, prietenul lui politician, jurnalistul din provincie care îi face lipeala cu reprezentatul legii, chiar şi măicuţa aprigă şi neînduplecabilă, adaugă fiecare ceva poveștii. O credibilizează. La final, minora abuzată pune doar cireaşa pe tort. E o cireaşă alterată şi devenită între timp amară.
Toată această strădanie pare, la final, derizorie. Francezii vor reveni la Paris, plin de dileme Radu se va întoarce la Bucureşti, în Bistriţa lucrurile vor fi la fel. Anca va rămîne tot neajutorată.
Relația dintre aparență și esență, ştiinţa de a pendula între servilismul prefăcut-tîmp și primitivismul agresiv-speriat al personajelor sînt virtuţi prinse exact pe lentilă. Ele transformă Fixeur într-un demers ce trebuie privit. În scurtmetrajul Artă, Sitaru tatona acelaşi subiect, al forţării deontologiei, iar aici îl dezvoltă cu mult calm şi cu un spirit etic impecabil.