Teatrul schimbă lumea, afirmă cu haștag motto-ul festivalului și ne grupează în jurul FNT, după regula de condensare a tuturor informațiilor cu același subiect sub semnul #. La conferința susținută împreună cu Ion Caramitru, în cadrul FNT, la Ateneul Român, George Banu a pus un semn de întrebare, relativizînd sentința, în vreme ce directorul Teatrului Național București (principalul teatru partener al FNT) crede că teatrul nu schimbă lumea, dar poate schimba oamenii. Presiunea schimbării o resimțim fizic în epoca ubicuității virtuale, constrînși să ieșim din logica existenței secvențiale. Din ce în ce mai puțin ne permitem luxul de a ne afla, la un moment dat, într-un singur loc, fără să fim bombardați cu solicitări din alte cîteva spații care cer răspuns imediat. A 27-a ediție a FNT ține pasul cu spiritul timpului, de vreme ce nu mai poți acoperi fizic toate spectacolele pe care ți le propune Festivalul și te confruntă cu alegeri imposibile. În fața celor 53 de producții selectate de directorul Festivalului, Marina Constantinescu, resimt inconfortabil multiplicarea ofertelor peste limita fizic acceptabilă. Mai ales că, asemenea postărilor cu haștag de pe Facebook, informația valoroasă e bruiată de opinii fără conținut, căci nu toată selecția onorează bilanțul valorii din sezonul teatral precedent. FNT nu e harta națională a stagiunii trecute, ci radiografia profilului teatral românesc al momentului. Post festum, caut posibile strategii de abordare ale FNT în organizarea materialul vizionat.
I. Mi-am forțat limitele, dar am rezistat pe baricadele fidelității față de teatru, după ce am alergat între săli și spectacole, disperată să văd cît mai mult, să înghit pe nemestecate tot. Un gînd timid mă sîcîie: cînd voi reuși să diger tot ceea ce am acumulat bulimic? Fatalmente, balastul spectacolelor mediocre va fi evacuat din memorie, dar riscul e să dispară și scene ce merită un moment de gîndire în plus.
Coperțile Festivalului sînt date de două spectacole Shakespeare, a căror ediție princeps le situa în avangarda estetică a anilor 1990, a doi creatori iconici: Robert Lepage și Angelin Preljocaj. În deschiderea FNT, Hamlet Collage (premieră din 2014, Teatrul Națiunilor din Moscova) recompune Elsinore-ul multimediatic al secolului al XXI-lea. Robert Lapage reia conceptul spectacolului în care și juca în 1996, acum cu Evgheni Mironov în postura interpretului unic al tuturor rolurilor, ajutat de o întreagă distribuție scenotehnică din umbră. Umbra e bezna timpului, de vreme ce decorul e un cub mobil suspendat (deschis pe trei laturi), o monadă pe firmament, contemplată de Hamlet ca o creație a minții sale. Performanța de coordonare a actorului în cubul mobil, corelată cu proiecțiile imaginilor dinamice ce localizează scenele (ospiciul de nebuni, biroul lui Polonius, camera Gertrudei etc.), cu procesarea live a vocii conform caracterului interpretat, plasează teatrul la întîlnire cu Odiseea spațială a lumilor virtuale. Monadă rătăcitoare în spațiu, Elsinore e, în spectacolul lui Lepage, o galaxie prinsă în obiectivul telescopului, mărturia distanțată a umanității ca specie rezumată în esența ei. Cîteva scene rămîn amprentate în memorie: monologul lui Hamlet rostit în baie, cînd sîngele din crestătura briciului de bărbierit îl ispitește cu soluția sinuciderii; sau înecarea Ofeliei în apele tulburi ale nebuniei declanșate de un banal duș, al cărui șuvoi de apă se precipită și devine bulboana rîului. Sau, mai devreme, avertizarea Ofeliei de către Polonius asupra pericolelor iubirii se produce la telefon, urmărită de pe ecranele de supraveghere din biroul securității palatului regal. Biroul lui Polonius citează tehnologia de urmărire a anilor 1950, ce trimite la poliția politică sovietică și relevă actualitatea atemporală a societății supravegheate. Scena finală a duelului are loc doar în mintea rătăcită a lui Hamlet, care se luptă cu holograma adversarului, în vreme ce craniul lui Yorick e, și el, doar o imagine, radiografia craniană extrasă din fișierul spitalului. Spectacolul debutează și se încheie în spitalul psihiatric, deși Hamlet e nebun doar dinspre nord spre nord-vest, iar jocul dintre realitatea scenică și proiecția ei trece prin mintea lui Hamlet, invitînd la regîndirea raportului dintre libertate și simulare în lumea de azi.
Coperta a patra a Festivalului o dă Romeo și Julieta de Angelin Preljocaj, o producție din 1996, reluată în 2015 pentru compania sa, Ballet Perljocaj din Aix-en-Provence. Spațiul scenografic militar transferă conflictul dintre familiile rivale în contextul războiului din fosta Iugoslavie. Romeo și Julieta e prima creație amplă, pentru o companie de balet, în care citim nucleele viitoarei gramatici a limbajului mișcării lui Angelin Preljocaj, încrustate într-un spectacol atașat esteticii coregrafice a anilor 1990 în dansul contemporan. Pentru cei ce au văzut Fresca la ediția trecută a FNT (premieră din 2016), spectacolul acesta rezistă ca martor al originilor procesului de distilare a limbajului coregrafic reformator al acestui artist francez de origine albaneză.
II. Altă strategie de abordare a FNT face apel la o listă de spectacole strict selectate, recomandate fie de renumele regizorului, fie de cel al trupei. Nu îmi permit nici o ratare, nici un experiment, nu pot risca să descopăr voci noi fără garanția investiției profitabile a timpului meu limitat ca spectator. E o strategie cel puțin confortabilă, simt plasa de siguranță a esteticilor regizorale cunoscute, nu risc destabilizarea deciziei valorice în fața noutății. Totuși, un gînd timid mă sîcîe: ce diferență e între ediția aceasta de Festival și precedenta, dacă doar reconfirmă valori muzeale și nu privește spre viitor? Unde e schimbarea din lume și teatru, promisă de haștag? Concluzionez sec că, în condițiile date, unica schimbare posibilă e în mine.
Cvartetul regizor, coregraf, muzician, scenograf – Mihai Măniuțiu, Andrea Gavriliu, Ada Milea, Adrian Damian (în varii combinații) – oferă de cîțiva ani o partitură cîștigătoare oricărui teatru care-și dorește selecția în FNT. Sub aceste semnături am regăsit în program patru spectacole, de la Oradea (Cafeneaua Pirandello), Timișoara (Rambuku) și București – Insula lui Robinson la Odeon și Iarna la Nottara. Tuturor le e comun, în afara regiei, stilul coregrafic al Andreei Gavriliu, interpretat de actori în grade diferite de acuratețe, și forța poetică a scenografiilor lui Adrian Damian. Dacă Iarna și Rambuku ilustrează textele lui Jon Fosse în cheia eseului vizual-coregrafic, Jurnalul lui Robinson Crusoe (după Gellu Naum, Teatrul Odeon București) e un diamant cu fațete fin șlefuite, un musical împlinit actoricește, sonor și scenic, proba vitalității intelectuale și creative a echipei artistice. Robinson naufragiat în mijlocul oamenilor trimite spre noi mesaje închise în sticla (ingenios sugerată scenografic) ce plutește în derivă pe marea singurătății. Spectacolul e cu atît mai convingător cu cît există o primă variantă de succes la Cluj (Insula). Dar nu, nu sîntem în prezența unui remake, nici măcar a seriei II, Jurnalul e o altă citire a aceleiași partituri, cu noi accente de lectură, cu o orchestrație mai elaborată ce naște un alt spectacol.
Trei producții semnate Radu Afrim vin de la Tîrgu-Mureș (Pasărea Retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, Teatrul Național, compania maghiară „Tompa Miklós“), Craiova (Dacă am gîndi cu voce tare) și Iași (Măcelăria Iov) și ne oferă un extract condensat al universului regizoral afrimian, pe coordonatele ironiei triste colate pe luciditatea veselă cu care personajele înfruntă viața/moartea. Spectacolul de la Mureș recuperează autobiografic versiunea românească a epocii disco. Ecoul anilor noștri 1970 închiși în bula nostalgiei copilăriei citează involuntar (și muzical) genul operei seria cu numere închise, autonome, care, deși urmăresc destinele unei mici comunități din blocul de garsoniere socialist, nu reușesc să sintetizeze critic profilul epocii. Dacă am gîndi cu voce tare (de Adnan Lugonić, de la Teatrul Național Craiova) are în comun cu Pasărea retro același nucleu narativ fragmentar al destinelor locuitorilor unui bloc, condus dramaturgic spre recuperarea sincerității cu sine ca unică soluție a împăcării cu viața. Cel mai omogen spectacol, articulat dramaturgic, e Măcelăria Iov de Fausto Paravidino, de la Teatrul Național Iași. Spectacolul e un autentic produs Radu Afrim, cu doza de metaforă, fantastic vizual și sound oniric, epurat acum de excesul kitschului, cu o undă de iubire tandră pentru marginalii sacrificați de societatea eficienței economice. Calitatea interpretării actoricești e o constantă a celor trei spectacole, cu toată decalibrarea unor scene prea lungi în Pasărea retro, salvate de exercițiul ludic al actorilor.
III. A treia strategie face apel la un gest radical: vînez din listă autorii tineri și trupele pe care nu le cunosc îndeajuns. Refuz orice teritoriu deja explorat și mă aventurez doar spre texte necunoscute și artiști la început de drum. Risc dezamăgiri, dar decid că vocile tinere și zona experimentală sînt prioritățile mele în decada FNT. Totuși, un gînd bîzîie insistent în minte: cum recuperez restul spectacolelor, de vreme ce frecventarea Festivalului ar trebui să mă aducă la zi cu producțiile care contează în stagiunea trecută.
Adaptarea scenică a romanului lui Kafka, Procesul, în regia Mihaelei Panainte (Teatrul Național Cluj), se sprijină pe personajul colectiv. După un debut încărcat de referințe expresioniste, spectacolul se limpezește și atinge ritmul și forța terifiantă a mașinii de tocat individualități a statului birocratic. Umbra lui Purcărete trece, parcă, prin scena finală a uciderii lui K., într-o reinterpretare neagră a Lecției de anatomie a doctorului Tulp. Aportul coregrafiei originale semnate de Enikö Györgyjakab pune în valoare rigoarea trupei, omogenă, expresivă, și oferă adîncime metafizică cuvintelor reduse la esență.
Teatrul-dans reprezentat de coregrafi din generații diferite convinge prin prospețimea temelor și adecvarea la prezentul spectatorului. #Emojiplay, de la Teatrul Excelsior, semnat de Gigi Căciuleanu, colează în logică fragmentară concizia comunicării reduse la semn. Cuvînt-pictogramă-gest e traseul condensării comunicării în epoca fb (Facebook) și msg (Messenger). Actorii de la Teatrul Excelsior și Trupa Gigi Căciuleanu Romanian Dance Company sînt mobili, ludici, autentici. #Emojiplay e un spectacol despre și cu oameni tineri, pentru și despre lumea de azi setată la inconstanța multitasking a prezentului.
Babel de la Linotip – Centrul independent coregrafic București propune un scurt îndrumar de înțelegere a dansului contemporan, dinspre gestul performativ spre organizarea coregrafică a mișcării. Din babilonia urbană, coregraful Arcadie Rusu extrage situații și posturi ale vieții curente (în autobuz, la coadă, la spital etc.) cu care chestionează lupta dintre impulsul vital și castrarea libertății la norma socială. Eficient, logic, amuzant și dens, spectacolul se încheie în întuneric, cu răspunsul străzii la întrebarea „Ce e dansul contemporan“? „E un dans din care fiecare înțelege ce vrea“, se aude candid doar vocea decupată din Babelul vital al străzii. Și ne întoarcem în întunericul nediferențiat, la zgomotul mulțimii din care se nasc continuu impulsurile redefinirii raportului scenei cu viața.
Cu haștag, FNT e multiform, solicitant, pletoric, abordabil doar ca slalom între cele trei strategii propuse. Fără haștag, FNT ar putea părea, poate, mai sărac, dar ne încurajează exemplul valorii produse de rigoarea exigentă. Iar „Teatrul schimbă lumea“ e o sentință pe care mi-o imaginez actualizată cu „FNT schimbă teatrul“, în măsura în care așteptăm de la Festivalul Național să selecteze posibile direcții și creatori emergenți în teatrul de azi.