Forme fără fond

  • Recomandă articolul
Despre Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român – pe care o consider, în continuare, „păcatul originar“ al Institutului – am scris în repetate rînduri, între 2003 şi 2005, semnalînd că „aşa cum a fost gîndit şi statuat prin Legea 356/ 2003, ICR este un «jucător pe piaţa internă», cu atribuţii menite să dubleze activitatea Ministerului Culturii, a Ministerului Educaţiei şi a tuturor fundaţiilor şi ONG-urilor deja existente, care au proiecte culturale substanţiale în derulare“ (Observator cultural, nr. 264, 14-20 aprilie 2005).   Am sperat, în 2005, odată cu instalarea noii echipe de conducere a ICR, că această lege va fi pusă în discuţie şi modificată. „Simpla schimbare a echipei de conducere a ICR nu este de natură să anuleze deficienţele majore ale acestei instituţii culturale – scriam în nr. 263 din 7 aprilie 2005. Nimeni, oricît de bine intenţionat şi oricît de bun profesionist ar fi, nu poate construi o instituţie culturală solidă şi independentă, care să dobîndească în timp legitimitate, pe o lege strîmbă, stufoasă, ineficientă şi, nu în ultimul rînd, de inspiraţie ceauşistă. Cei care îşi închipuie că pot contracara aberaţiile legii prin carismă personală comit eroarea de a considera că principiul «omul sfinţeşte locul» […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.