Dacă nu citeam un incisiv şi amar articol al lui Dorin Tudoran, habar nu aveam că Uniunea Scriitorilor din România a fost înzestrată cu o Comisie de Monitorizare, Suspendare şi Excludere a cărei preşedinţie este asigurată de Mircea Mihăieş. Aşa cum, cu totul întîmplător, am aflat că Daniel Cristea-Enache se ocupă de imaginea instituţiei scriitorilor români şi ia atitudine public – l-am vazut cu ochii mei la un anume post TV – împotriva derapajelor politice şi ideologice, rasiste sau antisemite, din trecut sau din prezent. Ultimul caz în dispută, Vintilă Horia, luat în colimator.
Comemorat şi aniversat la Segarcea şi Craiova, admonestat, fără prea mare entuziasm – De ce să nu-i facem bust şi lui Hitler?–, de criticul literar care, pînă mai ieri, se ocupa mai ales de literatură, în general, de poezie în mod special. Ajuns membru GDS şi director de imagine al USR, Daniel Cristea-Enache abandonează literatura în detrimentul unei fluide şi contondente vieţi literare. Este o opţiune personală, aşa cum a fost şi opţiunea mea de a mă ocupa de DOSAR 1915, şi mai puţin de literatura română şi de viaţa literară. Fiecare e liber să opteze.
În fine, ce dorim să punem pe tapetul unor simple consideraţii: scriitorii nu au nevoie de comitete şi comisii care să le aprobe sau contreze opiniile, bune sau rele, de orice natură ar fie ele. Că polemicile pot avea loc sub orice auspicii, chiar şi rele intenţii, dar fără opreliştile unui organism sau comitet care să sancţioneze atitudini, afirmaţii, opţiuni, opinii. Pentru aşa ceva există Justiţie, şi cine consideră ca s-au încălcat anumite legi sau reglementări legale poate acţiona. Dar să ajungă scriitorii să fie supuşi judecăţii unor comisii sau comisari numiţi special pentru a le controla şi amenda afirmaţiile mi se pare cumva în lateralul timpurilor pe care le trăim.
Dincolo de partizanate, simpatii sau antipatii, polemicile de tot felul în care s-a angajat actuala conducere a USR cu diverşi membri nu vor duce la nimic bun. Erodează prestigiul unei organizaţii, erodează prestigiul unui preşedinte cu o bună imagine de ansamblu. Uneori, o funcţie te obligă să fii generos şi permisiv, tolerant, să zicem, şi cu cei care nu te simpatizează. Cui folosesc toate aceste lupte intestine în cadrul USR şi în afara USR? Adversităţile de tot felul se vor multiplica dacă ele vor continua şi sub o formă administrativă, cu efecte care nu pot fi controlate. Cine nu vrea să facă parte din USR îşi poate face o altă organizaţie, nimeni nu-i împiedică pe contestatarii actualei USR să se adune sub o altă siglă. Bine spunea şi Dorin Tudoran, n-a fost un capăt de ţară cînd au existat şi USR, şi ASPRO. Că veni vorba, mai există?
De aceea, tot ce am citit în articolul lui Dorin Tudoran – şi apoi m-am dus la blogul USR, unde am citit cîteva comunicate şi decizii de sancţionare, pentru o anume atitudine şi un anume comportament – mă fac să spun, ca simplu membru USR, că ceva nu e în ordine. Se poate negocia orice. Ce vor contestatarii – în afară de transparenţa evidenţei cheltuielilor şi de schimbarea lui Nicolae Manolescu (care nu poate avea loc decît prin vot, aşa cum a şi fost ales) –va trebui să fie bine analizat de actuala conducere a USR.
Comitetul de Monitorizare şi Excludere condus de Mircea Mihăieş este o fantomă a unui trecut deja consumat. În Iranul revoluţiei islamice a Ayatolahului Khomeini, în Teheranul noilor alegeri din aceste zile, unde reformatorii încearcă să scoată ţara din marasmul unei supracenzuri ideologico-reliogioase ultraconservatoare.
Faptul că Occidentul a retras sancţiunile economice Iranului a fost/ este un prim pas pentru reintegrarea Iranului în viaţa politică internaţională. La fel stau lucrurile şi în cazul Cubei, care intră încet, după decenii de izolare, din nou în contact cu lumea din jur. Americanii au considerat că e de ajuns, iar vizita la Havana a preşedintelui Obama stă sub semnul iminenţei. Gardienii Revoluţiei, ca şi gardienii Justiţiei din România – vor să vegheze riguros la respectarea unei intransigenţe şi suprajustiţii care fac mai mult rău decît bine, fiind rupte de realitatea curentă a vieţii româneşti. Şi nu fac decît să arate arbitrariul unei situaţii. Nu trebuie ca Monica Macovei să ne arate mereu cît de corupţi, cît de hoţi şi de bandiţi sîntem, aşa cum nu trebuie ca senatorul Marko Bela să se ducă la ambasadorul SUA, cu jalba-n proţap, să reclame discriminarea liderilor UDMR de către Statul român.
S-a ajuns la o situaţie hilară, ca un cetăţean român, precum pastorul Laszlo Tokes, să reprezinte, în Parlamentul European, Statul maghiar. Şi să emită, în ultimii ani, afirmaţii greu de admis într-un registru diplomatic, să nu le spunem scandaloase. Ce fac gardienii Justiţiei? Gardienii Justiţiei româneşti sînt interesaţi doar de lupta pentru apărarea statului de drept şi de independenţa justiţiei. Aparent. Cînd apar derapaje sau erori grosolane – vezi cazul Rarinca, nu-ţi trebuie cine ştie ce pregătire juridică pentru a consemna faptul că o femeie a făcut 60 de zile de puşcărie degeaba, exemplele se pot multiplica, fără să fie nevoie de vreo comisie de monitorizare –, nu mai intervine nimeni. You’re not a negociater, îl admonesta candidatul la prezidenţialele americane, republicanul Donald Trump pe senatorul Marco Rubio. I am a negociater, cînd îşi afirma opţiunile filoisraeliene. Dar tot el spunea că, în calitate de viitor preşedinte al SUA, va încerca să rezolve diferendumul israeliano-palestinian. Şi să găsească o soluţie de compromis.
Au mai fost astfel de situaţii în istoria lumii. Intransigenţele de tipul celor proliferate de gardienii Revoluţiei sau de către cei ai Justiţiei de la noi nu au rezolvat nimic. Am mai spus-o şi repetăm, ca nişte buni armeni ce sîntem: războiul româno-român trebuie să înceteze. Prea multe energii şi proiecte s-au dus pe apa sîmbetei, pe polemici şi duşmăneli fără rost. Ajunge. Nu ştim ce va fi, am consemnat doar ceea ce este.