Prezenţă discretă în spaţiul public românesc, eseist de cursă lungă şi critic literar cu un solid bagaj teoretic, Gelu Ionescu este – asemenea lui Matei Călinescu, Norman Manea, Toma Pavel, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Ion Vianu, George Banu, Mircea Martin, Marcel Corniş-Pop – unul dintre acei intelectuali a căror operă marchează o cultură. Prin calitatea reflecţiei critice, prin consistenţa demersului cultural întreprins în volumele despre Eugen Ionescu şi în eseurile consacrate traducerii, prin rafinamentul scriiturii memorialistice, exemplar ilustrat în Copacul din cîmpie (2003) şi în Covorul cu scorpioni (2006), Gelu Ionescu este un reper inconturnabil pe harta gîndirii critice autohtone şi un martor credibil al condiţiei intelectualului român în timpul şi după căderea regimului comunist. Una dintre temele predilecte ale scrierilor sale este prizonieratul în istorie, Gelu Ionescu oferind o definiţie a istoriei ca „SUMA acestor viziuni despre una şi aceeaşi realitate“ şi pledînd convingător pentru datoria de a reconstitui întregul pentru a înţelege ce s-a întîmplat cu ceilalţi şi cu noi înşine.
Reiau acum, la aniversarea de 80 de ani, cronica prilejuită de apariţia volumului din 2003, Copacul din cîmpie, la care am adăugat, ca post‑scriptum, un tablou al maladiilor mentalităţii româneşti, aşa cum apar ele în cel de-al doilea volum memorialistic, Covorul cu scorpioni.
„Tare sînt singur, Doamne, şi pieziş!“
După o lungă absenţă editorială, Gelu Ionescu revine în atenţia cititorilor români cu un volum eteroclit, Copacul din cîmpie, în care memorialistica şi eseistica se întrepătrund permanent, nu doar în prima secţiune, „Partea şi întregul“ – confesivă la modul explicit, ci şi în celelalte şase secţiuni ce cuprind scrisori (două, adresate lui Ion Vartic), interviuri, cronici pe marginea jurnalelor sau a volumelor de memorii semnate de Mircea Zaciu, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, un text în apărarea lui Tudor Vianu, o reacţie polemică la un articol al lui Bujor Nedelcovici pe tema colaboraţionismului lui Vianu şi două eseuri – primul în care sînt demontate clişeele receptării operei eminesciene şi al doilea, de fapt, un răspuns la ancheta revistei Apostrof la deschiderea anului Caragiale, despre motivele exilului berlinez pe care autorul Scrisorii pierdute şi l-a autoimpus.
Probabil că pentru mulţi dintre cei născuţi după 1970, numele lui Gelu Ionescu este mai puţin cunoscut în ipostaza sa de critic şi teoretician literar şi mai familiar în cea de comentator al actualităţii culturale româneşti la postul de radio Europa liberă. În 1982, cînd a plecat din România, după îndelungi ezitări, Gelu Ionescu era lector la Catedra de literatură comparată a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, publicase două cărţi – Romanul lecturii (1976) şi Orizontul traducerii (1981) – bine primite de critica literară din ţară, şi era totodată autorul unui volum despre Eugen Ionescu, Anatomia unei negaţii, scris între 1970 şi 1972, cunoscut în mediile critice şi universitare ale epocii, interzis ani la rînd de cenzura regimului comunist şi apărut în limba română abia în 1991. După căderea regimului comunist, deşi mai puţin frecvent decît Ion Vianu, Matei Călinescu sau Sorin Alexandrescu, prietenii şi foştii săi colegi de catedră, Gelu Ionescu a fost prezent în paginile revistelor culturale din ţară, în care au apărut, de altfel, multe dintre textele incluse în prezentul volum. Compozit ca structură, alcătuit din fragmente răzleţe a căror temă comună este persistenţa memoriei, Copacul din cîmpie este o incursiune retrospectivă în propria biografie, o naraţiune a eului în care se aud simultan accente depresive şi izbucniri vehemente, naratorul pendulînd permanent între atitudinea conciliantă şi tentaţia imputărilor.
Prizonier al istoriei
Ceea ce frapează de la bun început în această carte – surprinzătoare prin eterogenitatea tipurilor de discurs utilizate de autor – este obsesia recuperării prin scris a identităţii personale, ameninţate de istorie. Rememorarea trecutului este un bun prilej de a analiza efectele pe care le are asupra destinului individual o istorie traumatizantă care începe foarte devreme, în 1943, „într-un ghem de contradicţii“ provocate de „ruperea frontului“ de la Stalingrad, eveniment a cărui gravitate abia intuită de copilul de nici 6 ani va marca decisiv evoluţia sa ulterioară. Sentimentul pierderii identităţii, resimţit vag încă din copilărie, este continuu amplificat de senzaţia persistentă a prizonieratului în timp. Intensitatea cu care personajul paginilor de faţă trăieşte această primă ruptură, sub forma unei violente despărţiri de trecut, este de regăsit în cîteva momente-cheie ale existenţei sale, existenţă ce stă, de altfel, de la bun început sub semnul rupturii ireversibile. Spectaculoasa răsturnare a valorilor provocată de instaurarea regimului comunist va determina mari schimbări nu doar în ordinea socială, ci şi în psihologia şi în comportamentul individual al celor surprinşi de tăvălugul istoriei. Gelu Ionescu reflectează în pagini emoţionante asupra mutaţiilor profunde ce au loc în conştiinţa sa şi a celor din jurul său în contextul în care, dintr-un privilegiat al soartei, devine „un proscris, un copil de «bestie moşiereasc㻓, nevoit să îşi ascundă originea socială, să mintă în privinţa situaţiei sale familiale, să înveţe, de fapt, lecţia duplicităţii, atît de necesară pentru a supravieţui.
Spectrul cenzurii şi al autocenzurii, schizoidia cotidiană, sentimentul de copleşitoare vinovăţie şi, la fel de pregnantă, conştiinţa unei nedreptăţi istorice, ca şi greutatea de a lua o decizie în privinţa plecării definitive din ţară sînt tot atîtea consecinţe ale efortului de supravieţuire într-o lume în care libertatea şi responsabilitatea individuală sînt noţiuni anacronice şi periculoase pentru regimul comunist. De remarcat că exilul nu este pentru Gelu Ionescu decît o soluţie de compromis, care nu înseamnă cîtuşi de puţin o autentică eliberare, ci o adîncire a sentimentului de ruptură, o deturnare, în fapt, a unui traseu intelectual, profesional şi personal, ce confirmă impresia inevitabilului prizonierat în istorie: „Un indicibil sentiment de durere, care este, cred eu, durerea exilatului; această ruptură pe care am simţit-o aş spune chiar visceral mi-a marcat restul vieţii şi mi-a adus coşmarul depresivităţii. Eram acum un om liber – şi eu nu mă bucuram de nici unul din avantajele norocului meu. […] În mine s-a rupt atunci acea misterioasă coardă, ruptură care m-a făcut să nu mai fiu «întreg» de atunci încoace, oricîte momente de bucurie, satisfacţie sau entuziasm am avut“. Amară constatare, ce pune în lumină diferenţa majoră între imaginea pe care o construim despre celălalt dintr-o perspectiva exterioară şi cea pe care subiectul interesului nostru o are despre el însuşi. Se fac simţite în aceste scrieri memorialistice ecourile unei neîmpliniri existenţiale profunde, asupra cărora nostalgia retrospectivă a autorului pune o surdină intermitentă. Astfel încît ceea ce pare să fie – şi chiar a fost – o şansă extraordinară pentru proaspătul exilat, colaborarea cu postul de radio Europa liberă, se dovedeşte tot o formă a perpetuării condiţiei sale de prizonier al istoriei, constrîns să-şi redefinească, în mod repetat, propria identitate. Privirea asupra lumii libere va fi, de aceea, mereu lucidă, mereu critică, Gelu Ionescu refuzînd sistematic tentaţia autoiluzionării, fără ca prin aceasta să dea dovadă de ingratitudine.
Acelaşi echilibru şi spirit critic, rareori tulburate de izbucniri temperamentale – în special în portretele unora dintre contemporani – se fac simţite şi în relatarea anilor petrecuţi la Europa liberă. Devenit de-a lungul timpului un reper cert pentru cei rămaşi dincoace de Cortina de fier, Europa liberă, prin vocile sale inconfundabile şi prin mesajul său anticomunist, a intrat de mult în legendă. Fără să fie cîtuşi de puţin o tentativă de demitizare, Copacul din cîmpie conţine o foarte detaşată relatare a vieţii de jurnalist la Europa liberă: o naraţiune nuanţată, despre o lume eterogenă, în care existau deopotrivă tensiuni şi solidarităţi, profesionalism şi superficialitate, emisiuni foarte bune şi rateuri.
Aici, ca şi în evocările întîlnirilor cu prietenii săi din România, răspîndiţi mai tîrziu în lumea largă, precum şi în relatările momentelor petrecute în compania familiei lui Eugen Ionescu, se simte efortul autorului de a-şi păstra echidistanţa şi de a-şi cenzura spontaneitatea, manifestată din plin cînd e vorba despre limitele mentalităţii româneşti.
Maladiile mentalităţii româneşti
Dacă atmosfera paginilor în care sînt evocate principalele momente ale existenţei petrecute în România, ca şi figurile unor prieteni apropiaţi, este permeată de nostalgie, mult mai puţin dispus pare autorul să adopte un ton conciliant, cînd e vorba de trecerea în revistă şi analiza limitelor mentalităţii româneşti. Din acest punct de vedere, Copacul din cîmpie oferă o radiografie exactă a principalelor slăbiciuni şi cedări ale intelectualităţii româneşti, care au făcut posibile perpetuarea regimului comunist şi exacerbarea cultului personalităţii, cu consecinţe pe termen lung asupra mentalului colectiv românesc, pînă astăzi marcat de reflexele condiţionate dobîndite şi exersate în comunism. Trebuie spus că Gelu Ionescu vorbeşte mereu la persoana întîi plural, convins că „partea mea la vinovăţia comună rămîne intactă, indiferent cît am încercat să o răscumpăr ulterior”. Este remarcabilă această analiză, cu atît mai mult cu cît ea oferă premisele descifrării situaţiei actuale din spaţiul nostru cultural, încă dominat de aceiaşi impostori care au ocupat prim-planul vieţii culturale şi în regimul comunist. Una dintre principalele cauze ale acestei stări de lucruri trebuie căutată în refuzul intelectualităţii româneşti de a analiza resorturile pasivităţii sale trecute: „Nu ne place deloc să ne asumăm fricile, laşităţile, compromisurile şi cedările, nu ne place să ne amintim de vremea lor – vrem să uităm tot ceea ce ne boţeşte imaginea pe care o avem despre noi înşine“, scrie Gelu Ionescu, necontenit surprins de predilecţia românilor pentru supravieţuirea prin uitare, ca şi de dispreţul generalizat pentru memorie, care în România îmbracă forme dintre cele mai variate, de la dezinteresul pentru monumentele trecutului, vizibil la tot pasul, la lipsa oricărui apetit pentru o atît de necesară dezbatere a colaborării cu comunismul a intelectualităţii autohtone. Nu este o pledoarie pentru linşaj intelectual, cît mai ales pentru dimensiunea morală a memoriei. „Toleranţa nu înseamnă uitare, iar o cultură şi o civilizaţie nu se pot dezvolta şi evolua pe uitare”, nu de alta, dar altfel ne găsim în situaţia lotofagilor întîlniţi de Ulise în peregrinările sale.
Această neputinţă de a ne asuma eşecurile şi cedările este strîns corelată cu suficienţa orgolioasă a unei mentalităţi izolaţioniste specifice, care „ţine scrisul românesc cu nasul în mămăliga naţională, în delirul pitorescului intraductibil şi, în fond, minor, în ignoranţă faţă de ceea ce se petrece în lume”. De adăugat aici, pentru că provine din aceeaşi mentalitate păguboasă, inaderenţa spiritului critic, neputinţa de a accepta obiecţiile critice, ostilitatea cu care sînt primite judecăţile critice, chiar şi acelea decent formulate: „pentru români nu există decît «te laudă» şi «te înjură», nimic altceva. […] Deci o obiecţie critică este o înjurătură, pur şi simplu…“.
În fond, toate aceste frustrări, complexe şi limite evidente în viaţa culturală românească îşi au originea în mentalitatea de asistat indusă în deceniile de comunism. „Datorăm“ acelei epoci larg răspîndita imposibilitate de a accepta că libertatea înseamnă responsabilitate, exercitare a spiritului critic şi capacitate de reacţie în faţa imposturii şi a ticăloşiei.
Gelu Ionescu pune în faţa societăţii româneşti o oglindă în care nu ştiu cîţi dintre intelectualii noştri de azi au puterea de a se recunoaşte. El îşi asumă, astfel, riscul impopularităţii tocmai pentru că refuză să flateze orgoliul exacerbat al intelectualului român.
Post‑scriptum: Maladiile mentalităţii româneşti
Recitind, azi, cele două volume memorialistice ale lui Gelu Ionescu, am încercat să alcătuiesc o listă a principalelor slăbiciuni ale mentalului colectiv autohton, identificate de autor. Un demers comparabil, aş spune, cu cel întreprins de Mircea Martin, în G. Călinescu şi complexele literaturii române. Iată, pe scurt, care sînt, în viziunea lui Gelu Ionescu, maladiile mentalităţii autohtone, imputabile nu atît „societăţii” în ansamblul ei, cît formatorilor de opinie, intelectualilor şi celor care modelează, prin intervenţiile lor publice, discursul identitar:
Refuzul constant de a analiza resorturile pasivităţii, de a asuma propriile slăbiciuni şi cedări – foarte important, căci istoria pare că se repetă; privirea aţintită mereu spre Occident şi ignorarea experienţei ţărilor din imediata noastră vecinătate, de care ne leagă, în fond, un destin comun; tupeul semidocţilor (Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Dumitru Popescu, Sergiu Nicolaescu etc.) şi impactul lor asupra opiniei publice; lipsa de reacţie a oamenilor cinstiţi în faţa ticăloşiei şi a imposturii; maniheismul – inapetenţa pentru gîndirea critică, absenţa spiritului critic, vizibile la toate nivelurile societăţii contemporane; suficienţa orgolioasă – „de ce să-i traducem noi pă ei, ce, ei ne traduc pă noi?“; mentalitatea de lăutar a intelectualului român, fascinat de „stil“ şi adeseori lipsit de substanţă; supravieţuirea prin uitare – dispreţul iresponsabil pentru memorie, care „cere continuitate în efort“, amplificat de lipsa de respect pentru valorile trecutului, ne transformă într-o naţiune de lotofagi; mentalitatea de asistat a intelectualului român, mereu dependent de resursele oferite de stat; dificultatea de a accepta că libertatea înseamnă responsabilitate; complexele intelectualului român – incapacitatea de a se simţi egalul intelectualului occidental, pe care, în secret, îl dispreţuieşte.