Ghilotina principiului realității

De cîte ori în viață îi este îngăduit (cu luciditate) unui om nu numai să spere, ci și să iubească politic, să-și identifice așteptările și dorințele politice cu un personaj, aplicîndu‑le și proiectîndu-le asupra lui? De cîte ori, altfel spus, îi este permis unui om să creadă că poate în sfîr­șit să voteze pozitiv, „constructiv“, ieșind din insuportabilul negativism, absolut firesc în politică, al votului așa-zis (și blamat ca atare) negativ? O dată în viață? De două ori? De mai multe ori? Personal, dar și generațional, am simțit că pot să votez în sfîrșit pe deplin pozitiv în 1996, adică acum exact douăzeci de ani, atunci cînd, grație tocmai unei astfel de „mari emoții“ electorale (cum a cerut acum președintele Iohannis), a fost ales președinte Emil Constantinescu, după ce din Revoluție ieșise, „emanînd“ ca duhul din sticlă, și nu se mai lăsa dus și nu elibera nici poporul din vraja în care îl închisese, „cu voia“ nu se știe cui, Ion Iliescu. Fiecare generație are propriul ei moment și propriul ei vot pozitiv. Al meu, repet, a fost în 1996. De atunci, însă, n-am mai putut să mă las dus de nas, n-a mai ținut. Am fost „dezvrăjit“.

Or, se pare că există în istoria noastră un blestem, eu i-aș spune mai sec, un „efect PSD“: exact cînd e speranța mai mare, exact cînd ralierea la un personaj produce fericirea (sau iluzia) posibilității votului pozitiv, exact cînd toată lumea pare a percepe că trăiește zorii unui eveniment istoric, ai unei mutații, exact în momentele de cele mai mare entuziasm colectiv, vine PSD și buf, cîștigă, contrazicînd orice așteptări. Exact ca acum. Dorințele și așteptările, întrevăzuta fericire a posibilității unui vot pozitiv s‑au materializat mai întîi în 2014, în Klaus Iohannis, apoi, acum, relativ dezamăgite de capacitățile de întrupare, de către acesta, a respectivelor vise și așteptări, în combinația USR-Cioloș, care prin ea însăși a constituit și a fost constituită ca un semn-simbol-simptom al timpului, al generațiilor tinere: sub semnul virtualului. A face politică pentru a schimba modul de a face politică oarecum din afară, a te „băga“ în politică încercînd să nu te mînjești prin atingerea de „mocirla“ politicii în sens uzual constituie, trebuie să recunoaș­tem, un imens paradox, dar care, tocmai de aceea, a fost învestit cu atîta speranță, ca o revoluție posibilă. Votul masiv (și re-masificant) în favoarea PSD este însă fără precedent și nu sînt multe de spus despre el. Este un rezultat crud, ca orice întoarcere la realitate, ca orice revenire a refulatului, ca orice trezire din somn sau din vis. Există o masă, o materialitate socială care nu se lasă „soluționată“ și nici măcar evacuată, expediată prin metode mai mult sau mai puțin „virtuale“, care poartă, adică, pecetea tehnologică a timpului, ca și cum ar fi un simplu „reziduu“, un simplu „balast“. Din perspectiva efectului de „ușă trîntită în nas“ pe care îl constituie rezultatele votului din 11 decembrie 2016, combinația și speranța USR-Cioloș au apărut ca un fel de soluție-gadget. Ceea ce mi se pare însă cel mai important este că nu a fost propriu-zis respinsă, ci trimisă să se materializeze, să-și facă proba și inițierea, stagiul în politica propriu-zisă, urmînd ca abia de acum înainte USR și Dacian Cioloș să se apuce propriu-zis (și în sfîrșit) de politică. Ciclul speran­ței și al investițiilor afective abia de acum ar trebui să înceapă. Masa, materialitatea nu pot fi rezolvate prin start-up-uri politice, prin combinații-gadget. Tocmai de aceea, eu nu aș vedea în victoria PSD un apus al noilor for­țe democratice, ci posibilitatea unui adevărat răsărit. Nu se poate din prima și atît de simplu. Ține de logica visului, nu a realității. Realitatea trimite, deci, această speranță, tocmai, să se materializeze, adică să intre în realitate, căci este promițătoare. Astfel încît o retragere, adică, mai precis, o ne-intrare a lui Dacian Cioloș în politica propriu-zisă, o fugă a lui de realitate (a votului) n-ar face decît să‑i confirme înfrîngerea, adică  să-i demon­streze neseriozitatea, cînd de fapt „oracolul“ pe care îl constituie rezultatele votului popular din 11 decembrie îl desemnează ca pe un viitor om politic consistent. La fel, USR abia de acum îna­inte trebuie să intre, de fapt, în politică. Cel mai neliniștitoare, mai gravă, mai incredibilă mi se pare, însă, post-vot, asurzitoarea tăcere (de aproape două zile, pînă marţi, 13 decembrie) a președintelui Iohannis, care, ca la orice eveniment important, trebuia să iasă și să felicite guvernul „său“ pentru modul în care a organizat alegerile și societatea în întregul ei pentru dobîndirea reflexelor democratice. Un președinte de stat obișnuiește să dea astfel de mesaje formale, pur diplomatice, chiar și atunci cînd e vorba de alegeri în alte state, dar cu atît mai mult trebuie el să se exprime atunci cînd e vorba tocmai de statul în fruntea căruia să află. Mie, unuia, tăcerea post-vot a președintelui Iohannis mi se pare nu numai ne-uzuală, ne-cutumiară, ci de-a dreptul o amenințare și o jignire. În ceea ce privește PSD, acesta se află într-un moment cu adevărat istoric, acela de a putea deveni un partid cu adevărat istoric al României, confirmînd votul de încredere: electoratul se sprijină pe PSD, recurge la PSD. PSD poate face istorie. La fel cum USR și Dacian Cioloș pot face istorie – dar abia de acum îna­inte.

Din păcate, ceea ce se aude se pare că e un ascuțit de cuțite: atît din partea lui PSDragnea, cît și din partea președintelui Iohannis. După șocul chemării la realitate și al retrimiterii în realitate, vom intra oare din nou, la loc, în aburii visului, în virtualul fantasmatic al bulei politice? Atît de repede poate fi dată uitării realitatea, societatea? Dar nu oare tocmai așa, prin fugă de realitate, funcționează democrația electoral-reprezentativă?