Golul din corpul tău

I. Ca să ajung la Alberto Privirea i se plimba, peregrină şi pierdută, pe un tavan care nu era al ei. Ridică cu grijă cuvertura şi se bagă uşor în aşternuturi, goală, răsucindu-se pînă să ajungă la marginea saltelei, ajutîndu-se de mîini ca să nu-şi piardă echilibrul şi ştiind că în spatele ei a lăsat un gol, cel al trupului ei întins. Îşi sprijină pe podea degetele picioarelor desculţe, cuprinse de întreg frigul dimineţii, şi, fără să se întoarcă, fără să-l privească, începe să caute, prin penumbra dată de lumina îndepărtată a străzii, ceva cu care să se acopere. Un fior brusc îi străbate trupul şi se strînge în braţe ca să-l stăpînească. Trebuie să-şi amintească spaţiul în care se găseşte, abia zărit în urmă cu cîteva ore, sau minute, ce de timp… Încearcă să străbată penumbra, să se adapteze, să se obişnuiască pentru a recunoaşte teritoriul. Pentru a reconstitui, asemenea unui detectiv, locul crimei. Asasinul îşi cunoştea victima, fiindcă uşa nu fusese forţată, băuseră un pahar de whisky cu apă, ba poate chiar mai multe pahare, totul părea să indice că erau prieteni sau cunoscuţi. Poate chiar prieteni din copilărie, colegi de birou sau iubiţi, n-avea nici o importanţă […]