În epoca fugitivului şi a conjuncturalului, Vasile Andru întreprinde un demers singular. Volumul Geografia sacră şi profană a vieţii, apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, aduce în faţa cititorilor interviuri şi mărturii ce încearcă să aproximeze profilul unui autor de literatură sapienţială. Vasile Andru pare a avea nu numai două existenţe, fiecare cu nucleul ei – scrisul şi rugăciunea inimii –, ci o multitudine de existenţe la vedere, geografiile de tot felul intersectîndu-se într-un destin ce putea fi strict al unui sătean moldovean, român sau basarabean, mucalit şi cucernic, cu „frică de Dumnezeu“, dar a fost să fie destinul unui călător isihast pe patru continente, sub zodia unor întîlniri cu oameni şi cărţi. Ca, la rîndul lui, Andru să fie el prilejuitorul unor alte întîlniri cu oameni şi cărţi: „o carte este sărbătoarea unei revelaţii, sau mormîntul ei. În sensul că a «formaliza» o revelaţie, a-i da o formă… presupune s-o transferi, din infinit, în Patul lui Procust al paginii de carte“.
Aşa se face că volumul de faţă nu este unul liniar, ci constituie mai degrabă o survolare a unor teritorii recuperate: transcrieri ale unor înregistrări audio de pe reportofon, cronici de carte sau extrase ale prezentărilor de la tîrguri de carte (Dan Stanca despre Viaţă şi semn, pr. prof. Ion Buga despre Istorie şi taină la Muntele Athos), fotografii din arhiva personală. Şi mai ales interviuri luate lui Vasile Andru de nume mai ştiute ori mai neştiute din lumea literelor (Mihai Prepeliţă, Elena Vlădăreanu, Constantin Hrehor), din cea a publicisticii pure, dintr-o Moldovă cu graniţe (prea) variabile, din Paris sau Atena, de către clerici ori de către muritori de rînd, atraşi cum-necum, ca subiect exotic, ca terapie ori ca scop suprem, de înduhovnicire. Sporire duhovnicească, mai exact, după spusele lui Vasile Andru.
Exoterism şi ezoterism
Literatură sapienţială, ca pentru a împăca scrisul şi rugăciunea inimii. Cum altfel poate fi literatura decît sapienţială? Circumstanţială, de pildă. Vasile Andru este un autor de literatură sapienţială. Născut pe 22 mai 1942, în Bucovina, la Bahrineşti-Muşeniţa, şi-a petrecut copilăria într-un sat străpuns pe din două, din 1944 încolo, de graniţa cu URSS. Prozator şi eseist, membru al PEN Club, Vasile Andru a predat, de-a lungul anilor, cursuri de literatură franceză, de estetică, dar şi, după 1989, aşa-numitele tehnici de creativitate şi stimulare mentală, la Facultatea de Jurnalism din Bucureşti (1991‑1993). Are un masterat în filozofie, obţinut ca urmare a unei călătorii de studii în India, cu bursă Sivananda, în 1992, după care revine în India şi, în 1996, la Neyyar Dam şi Rishikesh, ceea ce îi va marca semnificativ notorietatea, fiind perceput ca fiind apropiat exclusiv de cultura şi spiritualitatea orientală.
În 1990, întemeiază la Bucureşti, la Universitatea Populară „Dalles“, Centrul de Practică Isihastă. Retragerile spirituale, atît de diversificate în prezent ca ofertă (pentru indivizi sau chiar pentru corporaţii), au ca punct fix, pentru Vasile Andru, Muntele Athos, polul athonit: 1997, 2003. Are o episodică rezidenţă în Noua Zeelandă, în 1998, 1999, 2000 (trei episoade) şi, de-a lungul vremii, numeroase participări la evenimente culturale, pe patru continente, îndrumă stagii sapienţiale şi ţine conferinţe în ţară şi în străinătate.
A învăţat de mic ce înseamnă graniţa geografică, din sîrmă ghimpată, aşa că a exersat, de-a lungul vieţii, străbaterea a zeci de graniţe, ca şi a meridianelor şi a paralelelor. În plus, a dobîndit deprinderea de a traversa, înainte şi înapoi, puntea fragilă şi mişcătoare dintre exoterism şi ezoterism. A lăsat în urmă geografia liniară pentru a descoperi noi feluri de a integra sacrul şi profanul în propria viaţă, dar şi în propriile volume de ficţiune.
Cum intelectualii români (din epoca de după Rugul Aprins) au, într-un procent imposibil de neglijat, oroare de suprem, de causa ultima şi de legătura om-divinitate instituită – în mod necesar şi suficient – prin rugăciunea inimii, este greu de crezut că la un alt autor contemporan am putea găsi titluri de cărţi precum: Terapia destinului, 1994, 1997; Mistici din Carpaţi, 1998, 2013; Istorie şi taină la Muntele Athos, 2001, 2014; Întîlniri cu maeştri şi vizionari, 2001, 2014; Isihasmul sau meşteşugul liniştirii, 2002; Exorcismele. De la origini pînă la Tanacu, 2004; Psihoterapie isihastă, 2006, 2010; Surîd, deci exist, 2008; Pustia se lumeşte şi lumea se pustieşte, 2013; Amintiri din hristosferă, 2014. O menţiune specială merită Viaţă şi semn. Dintre cărţile de ficţiune: Iutlanda posibilă, 1970; Mirele, 1975; Noaptea împăratului, 1979 (tradus în cinci limbi); Arheologia dorinţelor, 1977; Muntele Calvarului, 1991; Păsările cerului, 1999 (tradus în şase limbi); Grădinile ascunse, 2006. Cu totul, sînt peste 30 de cărţi (proză sau eseuri de spiritualitate).
Fragmentele privitoare la locurile copilăriei lui sînt, cum altfel, îmbibate de miraculos, de acea nostalgie a paradisului care nu ne părăseşte toată viaţa, ba dimpotrivă: „Siret înseamnă mai întîi rîul Siret, unde ne scăldam cînd eram copii, şi unde părinţii puneau cînepa la topit. Siretul cel misterios curgător… Ne bucuram foarte tare de scăldatul în apa Siretului, dar aveam şi o senzaţie ciudată că apa venea «de la ruşi», cum ni se zicea. Şi eram atenţionaţi să nu ne scăldăm dincolo de un punct anume, la vreo 200 de metri, unde stăteau grănicerii înarmaţi. Părinţii şi adulţii în genere erau solemni sau stresaţi… Coborîţi dintr-un rit agrar frumos, mergeam la rîu cu căruţa, cu ei şi surorile mele, şi mergeau şi alţi vecini cu căruţele, şi băteam ţăruşi, stivuiam snopi de in, cînepă. Iar peste nişte zile, era timpul cînd se scotea la mal inul topit, mirosea tare frumos, simt şi acum mirosul acela umed, pătrunzător, mirosurile vieţii acvatice, plus aromele inului… Părinţii lucrau, noi ne scăldam zgomotos, apropiindu-ne primejdios de mult de zona interzisă… Era chiar locul unde rîul Siret intra pe teritoriul actual românesc“.
În sens mai larg, obîrşiile ne sînt hristice, iar pelerinajele sînt, să zicem aşa, reversibile. Pr. prof. Ion Buga o spune răspicat, la lansarea volumului Istorie şi taină la Muntele Athos: „Muntele ne vizitează acasă, în patria mică şi esenţială, cea care se întinde între inimă şi minte“. Vasile Andru îşi ia cu el „Biserica mergătoare” oriunde s-ar duce.
Umorul reprezintă o altă constantă a scrisului lui Vasile Andru, blînda ironie şi mai ales autoironie temperează referinţele livreşti şi acuitatea dorită a ascezei, a „sporirii duhovniceşti“ vizate cu tot dinadinsul: „Încă nu sînt atît de sporit încît să mă apăr de lumesc. Era un călugăr atonit, care venise în Salonic, şi pe stradă, cînd a văzut o femeie, a ocolit-o rapid pe la doi metri distanţă. Iar femeia l-a strigat şi i-a zis: «Dacă ai fi fost sporit, nici n-ai fi băgat de seamă că sînt femeie!». Adică ea ştia că acel călugăr a privit-o cu furnicături hormonale, şi că el s-a apărat prin fugă, nu prin har. Ne apărăm prin fugă, prin şuturi, precum Sf. Ieronim… În acelaşi timp, simt o bună aşezare lăuntrică, un duh de pelerin“.
Buna „aşezare lăuntrică“ şi setea de cultură l-au ferit de mari traume pe copilul Vasile Andrucovici, născut la jumătatea unui război mondial, pe elevul care citea Crimă şi pedeapsă în clasa a VII-a, pe liceanul din Rădăuţi care reuşea să atragă noi adepţi spre… opera lui Ovidiu: „Într-o seară de sîmbătă, în liceu, la etajul I, era «reuniune», adică balul elevilor. Eu stăteam în sala de clasă de la parter, citeam şi mă simţeam foarte bine. M-a descoperit o elevă de la Liceul de fete şi mi-a zis: «Am auzit că scrii poezii. Citeşte-mi o poezie de-a ta». Eu i-am răspuns: «Mai bine să-ţi recit o elegie de Ovidiu». Şi am început: «Cum subit illius tristissima noctis imago»… Şi i-am recitat toată elegia; după care ea s-a dus sus şi a mai chemat cîteva colege de-ale ei, rugîndu-mă să le recit în latină. Şi am văzut că poezia lui Ovidiu bătea balul! La urmă, văzînd amploarea mişcării, a venit profesorul care supraveghea «reuniunea», şi m-a mustrat hîtru: «Măi, dar ce-ai făcut tu aici? Ai mutat balul în sala ta de clasă?» Acesta a fost primul meu bal însemnat“.
Breşa spre lumea potenţială
Fenomenul Vasile Andru, mijita „legendă Andru“, cu alte cuvinte, a început odată cu volumul Viaţă şi semn (1989), reeditat după 25 de ani. Ce fel de viaţă poţi avea pentru a-ţi reedita cărţi şi pentru a-ţi epuiza tirajele după 25 de ani? Cum poţi găsi o cale de legătură între mănăstirile Bucovinei şi Noua Zeelandă, unde Andru a ajuns în 1999, în calitate de „emigrant cu bastonul de pelerin în raniţă“? Poţi. Dacă ai „vocaţie de pelerin“. Iată o cale (aeriană!): „cînd zburam spre Oceania, aveam un reportofon şi o casetă cu clopotele de la Putna“.
Andru este un căutător al formulelor memorabile, apoftegmatice, al vorbelor de duh purtînd marca lui proprie: „Marginea mistică e copleşitoare pentru om“, „Destinul nostru este caracterul nostru“, „Iubim ceea ce cunoaştem“, „A avea conştiinţa căderii ajută ridicării“, „Trăitul e mai important decît scrisul“, „Familia e un alt monahism. Călugărul alb trăieşte în lume, dar lasă lumescul“, „Uneori afli sursa mentală a fantasticului, posibilitatea străpungerii unei breşe spre lumea potenţială, lumea nevăzută, care o întretaie pe cea văzută. Iar cînd această întretăiere este materializată, asistăm la miracol“, „Isihasmul e personal şi tainic“, „Isihasmul este o legendă din tradiţia noastră, precum Frumoasa din pădurea adormită. Deşteptarea isihasmului, scoaterea sa de sub pecetea tainei, şi relansarea lui în mediul laic, s-au vădit folositoare. El a fost receptat cu sete. El exista, dar modul lui de «folosire» se pierduse“.
Scrisul ca „întîmplare de soartă“
Ecartul dobîndit prin cultură, prin distanţe măsurate de la antipozi, prin „purificarea dorinţelor, arderea lor, expulzarea lor“, prin „votul apostolic al deposedării de tot” nu împiedică reflecţiile asupra sacrificiului, asupra interpretării unui dat istoric ce poate alchimiza dacă nu individul, atunci măcar viitoare „conştiinţe noetice“: „Eudochia, bunica, moare în Siberia, avea 55 de ani cînd a murit. Bunicul Grigore, ridicat tot în 1941, moare şi el în Siberia. Două fete ale lor, surorile mamei, Veronica şi Maria, au fost deportate în Kazahstan. Maria a murit, Veronica a supravieţuit […]. Pe bunica Eudochia am pomenit-o mereu: o socot cea mai înălţată fiinţă din familie, prin martiriul ei. Am simţit că ea, prin sacrificiu, a ars cele mai multe din căderile noastre, a purificat adîncul nostru sufletesc. […] Am simţit încă o dată dureros că am o ascendenţă sacrificială. Zic că aici este blazonul meu. Că scrisul nu este atît un merit, cît o întîmplare de soartă – ni s-a dat acest dar să-l exprimăm. Dar blazonul adevărat este aici, în jertfa teribilă a unui sat întreg, a unei provincii întregi“. Cu o asemenea ascendenţă, nu este de mirare că prozatorul Vasile Andru se numără printre acei scriitori despre care se spune apăsat că nu există: cei care au scris aşa-numita literatură de sertar. La apariţia romanului Grădinile ascunse (2006), Andru sublinia că „este primul (schiţat în 1973, structurat în 1984, finisat în 2005) şi ultimul“ său roman. O distopie scrisă alert, despre un spaţiu concentraţionar în care se întrevede totuşi o cale de salvare. Spaţiul orwellian are fisuri ascunse. Trecuseră, la momentul apariţiei în volum, 33 de ani de la prima variantă a romanului.
Un subiect reluat periodic în spaţiul public, din nou în vogă acum, este existenţa şi optima – pe cît posibil – funcţionare a USR. Într-un interviu acordat în 1993, la Paris, cînd prozatorul Vasile Andru era în conducerea ASB, lucrurile erau văzute cam aşa: „Azi observ că nu mai funcţionează structurile de altădată, cînd adunarea a 300 de prozatori era o formă a noastră de libertate. Acum adunările nu mai sînt o soluţie pentru a regla viaţa de breaslă sau viaţa ta lăuntrică. Uniunea este, temporar cred, o structură falimentară, şi psihic, şi financiar. De ce? Uniunea era expresia centralismului oficial. Şi totuşi centralismul oficial, deşi el a inventat-o, nu s-a putut folosi de ea la discreţie. Deşi născută din intenţia stăpînilor de a ne ţine în frîu, într-un mănunchi strîns legat ca să fim uşor de supravegheat. Uniunea devenise totuşi o formă de solidaritate, de defulare şi de rezistenţă. Acum Uniunea e şubredă pentru că centralismul a explodat. Centralismul este rejectat cu totul, chiar şi cu ce avea el bun. Omul nostru, cînd respinge, atunci respinge otova, nu stă să aleagă… Trăim sindromul de decompresare, care înseamnă refuzul oricărei coordonări centrale“. Fiindcă veni vorba de alegeri şi devălmăşii, atenţie la criterii şi la sarabanda lor, mai mult sau mai puţin regizată: „Cotaţia literară este glisantă, aleatorie. Sîntem la discreţia inerţiei criticii literare şi a capriciilor mediatizării. Scriitorul care nu are abilităţi sau timp pentru mediatizare este absent din actualitatea literară. Cum lipsesc mult din patrie, cum lipsesc şi din bîlciul literaturii, sînt rapid uitat în bilanţurile literare curente. Sînt trecut la Istorie… Sistemul premiilor literare este defectuos şi viciat. O carte este premiată în primul rînd după zumzet, după clientelă, după propulsări de grup sau de casă. Aşa se face că există şi cărţi remarcabile care au o întîmpinare de surdină şi o lăsare în uitare. Un exemplu, romanul Zilele cele scurte. […] Stelian Tăbăraş reedita, pe teren românesc, destinul lui Lampedusa… Romanul lui Tăbăraş este pe nedrept uitat. Şi un caz din imediat. Romanul monumental Un trib glorios şi muribund, al lui Ardian-Christian Kuciuk. Sînt foarte realist cînd spun că acest autor, Ardian-Christian Kuciuk, este în vestibulul Nobel“. Depărtarea faţă de criteriile perisabile nu ţine de soartă, cum ţine darul scrisului, ci este o opţiune: „Eu cred că vor subzista două categorii de scriitori: geniile şi canibalii. Scriitorul de geniu se impune prin forţă celestă, prin har, prin rostire extraordinară. Canibalii artei se impun prin defectele lor strigătoare la cer, prin modul de a atrage scandalos, de a cumpăra atenţia…“. Întotdeauna există două categorii, aşa cum există două geografii. Cum totuşi ceva le uneşte inerent, rezultatul chiar acesta este: Geografia sacră şi profană a vieţii. A vieţii fiecăruia dintre noi.