Grupul Sigma într-o expoziție la Muzeul Mumok din Viena

Muzeul de Artă Modernă Mumok din Viena găzduiește, în perioada 23 septembrie 2017–14 ianuarie 2018, expoziția Natur­geschichten/ Natură și istorie, o expoziție care dezvoltă dialectica relației dintre natură și istorie, însă nu așa cum este reprezentată în Antichitate de „Pater Historiae“, Herodot, una, deși tensionată, aflată sub numitorul comun al ideii de nemurire, ci așa cum este ea interpretată din perspectiva modernității, amîndouă avînd drept caracteristic conceptul de „proces“. Expoziția face o radiografie analitică a transformărilor, a mutațiilor sociopolitice din interiorul proceselor naturii, sînt prezentate fațete ale relației Omului Modern cu Natura, aici, mai mult decît existența sa exclamativă din perioada revoluției industriale ca „homo faber“, ci, așa cum îl definește Hannah Arendt, ca ființă aflată mereu în acțiune și care, odată cu descoperirea și exploatarea energiei atomice, intervine în natură, o imită și, periculos, și mai mult, o „fabrică“.

Introducerea în discursul expozițional este făcută, deci, nu întîmplător, prin instalația Wintergarten/Grădina de Iarnă a artistului Marcel Broodthaers, un ambient exotic din palmieri, în fundal picură din boxe genul de muzică ce însoțește dorința de consum dintr-un Shopping Mall. Instalația, o oglindă a societății de consum, este o combinație contradictorie între, pe de-o parte, fascinația Omului modern pentru peisajele idilice, geografic îndepărtate, și, pe de altă parte, exploatarea naturii, atitudinea dominantă față de natură a unei societăți obiș­nuite să-și cumpere tot ceea ce își dorește.

Tonul general, introductiv devine apoi concret prin, printre alți artiști, Jospeh Beuys, cel care, acum 35 de ani, la documenta 7 din Kassel, propunea experimentul 7.000 de Stejari și care este prezent în expoziția de la Mumok în imagi­nile din filmul, de acum iconografic, I like Ame­rica and America likes Me (1974, Galeria René Block, New York). Pe parcursul unei săptămîni, Beuys împarte spațiul galeriei cu un coiot, pe de o parte totemul central al înțelepciunii, în mitologia indienilor nativ-americani, pe de altă parte, pentru omul vestic, simbolul grav al amenințării, al ostilității. Critica la adresa colonialismului, bazată pe dualitatea simbolică, este dusă mai departe de Beuys, prin faptul că drumul pînă la galerie îl va face într-o ambulanță, refuzînd, astfel, să atingă păm]ntul american.

În eseul său curatorial, Rainer Fuchs amintește și de politizarea limbajului, sprijinit pe noțiunea naturii, metamorfizarea politică a naturii, ca exemplu aducînd aici imaginea Führer-ului ca Fels in der Brandung (Stîncă în fața valurilor). Un pandant, de această dată, însă, ca o exclamare critică la adresa sistemului, deci și a timpului istoric trăit, este mărturisirea lui Ștefan Bertalan, artist reprezentativ al noilor tendințe constructiviste, membru fondator al grupului 111 (1966), iar mai apoi, din 1969, al Grupului Sigma, alături de Constantin Flondor, Doru Tulcan, Lucian Codreanu, Rusu Elisei și Ion Gaita, care se vede, în marginalizarea sa, drept „cartoful din subsolul societății“.

Unul dintre meritele expoziției din toamna acestui an vienez este (re)vitalizarea expunerii lucrărilor grupului român de artiști Sigma, care, în 1969, își făcea pionieratul în definirea noilor paradigme între artă și știință, filozofie și religie. Ultima reuniune a lucrărilor artiștilor Sigma o regăsim prea departe în timp, într-o expoziție care avea loc acum patru ani, la Veneția, organizată de Fundația Triade, Timișoara, și Fundatia Gervasuti, Veneția.

Omul de știință şi profesorul Eduard Pamfil, care înființează, în 1970, la Timișoara, cercul de bionică, o adevărată corolă a dialogurilor și schimburilor de idei ale familiei intelectuale și artistice din orașul de pe Bega, își amintește despre „cavalerul anticonformismului“, Ștefan Bertalan, în Cartea cu Pamfil: „Şi morile lui ima­ginare ca și corăbiile mele năluci făceau – și fac – parte din aceeași scenografie existențială, cu un regizor secret și comun, care este sentimentul eternității, apoi acela al morții“.

Aproape jumătate dintre desenele și fotografiile expuse la Mumok semnate de Ștefan Bertalan sînt prezentate pentru prima dată publicului, ele făcînd parte din colecția privată Dr. Georg Lecca, München, unul dintre susținătorii actului de recuperare a artei Sigma. Așa sînt, de exemplu, cele nouă desene în care este reprezentată Floarea de Iris (1978-1979) sau cele șase desene avînd drept protagonistă, într-o expunere macro, Libelula (1970-1972). De­senele, la care Bertalan se reîntoarce des, modificîndu-le, neconsiderîndu-le terminate, pentru ca apoi să se ridice „de pe pe scăunelul lui de pescar, epuizat, sfîrșit, ca după o zi de coasă“, așa cum și-l amintește Doru Tulcan în  cartea Respirații, nu sînt văzute ca ilustrații ale unei naturi idilice, ci sînt narațiuni în care încearcă să prindă „freamătul vieții“. Viața aceasta „se întîmplă“ însă într-o natură pe care Omul modern „a călcat-o în picioare, distrugînd totul fără milă, punînd în locul echilibrului ecologic minciuna“, așa cum notează criticul de artă şi profesorul Ileana Pintilie în cartea Ștefan Bertalan – Drumuri la Răscruce. Ileana Pintilie semnează și textul din catalogul expoziției Natur­geschichten despre participarea grupului Sigma.

Un alt inedit în narațiunea expoziției curatoriate de Rainer Fuchs este și prezentarea diapozitivelor realizate de Ștefan Bertalan în cadrul acțiunii Leonardo, în 1978, un studiu de­spre lumină și culoare realizat împreună cu studenții de la Facultatea de Arhitectură, în Parcul Central din Timișoara. Doar în expoziția Studiu II de la Timișoara, din același an, au fost prezentate cîteva dintre aceste diapozitive.

Pe o amintire idilică, povestită în cartea Respirări, este construită instalația geometrică a lui Doru Tulcan, Metaforă pentru o păpădie (1975 | versiunea din 2014 | Galeria Jecza): „Deschiderea spre grădină mi-a tăiat respirația: mai întîi păpădiile ca niște făclii aprinse..“ . Instalația este una dintre enumerările din seria de acțiuni înregistrate de membrii grupului Sigma. „Păpădia“ metaforică a lui Tulcan este încadrată de fotografii alb-negru, realizate în timpul activității Sigma, perioadă ce a stat sub semnul regimului totalitar.

Constantin Flondor, membru fondator al Grupului 111 și al Sigma, este prezent cu lucrări în ulei, dar și cu intervenții pe fotografie și, și el, cu o lucrare pentru prima dată prezentată publicului, și anume Nod, prisme triughiulare din 1974, o instalație geometrică din aluminiu (Colecția Dr. Georg Lecca).

Tot cu intervenții pe fotografie se regăseș­te în expoziția internațională a Muzeului de Artă Modernă din Viena și Ion Grigorescu, la capitolul întunecat al istoriei, Holocaust, Genocid, Rezistență. Seria de fotografii din 1982, care, la o primă vedere, par „file de poveste“, își destăinuie tragedia deja în titlul ales, La Bella Addormentata. În cele 24 de fotografii apare o femeie necunoscută, la început într-un peisaj idilic, pentru ca mai apoi, cu fiecare imagine, arhitectura decorului natural să devină din ce în ce mai dramatic amenințătoare. Textul introductiv al albumului, deși amintește de începutul clasic al unei povești „A fost odată“, obligă la continuarea interogativă într-un „acum“. Care este tragic, căci, așa cum reiese din corespondența dintre Ion Grigorescu și Kristine Stiles, femeia necunoscută din fotografiile descoperite în podul casei primei sale soții se numește Emma și, la scurt timp după imortalizarea ei în aceste imagini de carte poștală, a fost ucisă în Holocaust. Natura, martorul istoriei…

Arcul narațiunii expoziționale se întinde pînă în zilele noastre, ajungînd și în peisajul reprezentării artistice semnate de Anca Benera și Arnold Estefan. Instalația Debrisphäre (2017) este o reprezentare a manipulării, a intenției Omului de a camufla propriile distrugeri.

Expoziția organizată de Mumok este, așa cum afirmam la început, departe de a ilustra relația contemplativă  a Omului cu Natura, departe de a prezenta o imagine a naturii precum cea întipărită în memoria colectivă artistică de pictorul Caspar David Friedrich, ci este o voce în proza artistică despre felul în care Omul Modern își caută sprijinul în Natură pentru a critica timpul istoric ce îi este dat.

Expoziția organizată de Mumok nu are intenții moralizatoare, vocea critică nu are voie, însă, să rămînă fără umbra unui îndemn optimist: „Sînt culcat pe spate – îmi închid ochii, caut o galaxie în negura universului, de obicei e o floare de soc (studiată mereu din 1977) – ca o viață galactică trecînd printre noi“ (Ștefan Bertalan, „Creație și sincronism European“).

În data de 25 noiembrie 2017, la Mumok, Viena, va avea loc un simpozion pe tema expoziției Naturgeschichten, invitați fiind, printre alții, și Anca Benera, Arnold Estefan, Constantin Flondor, Ileana Pintilie, Raluca Voinea.

 

 

Veronica KIRCHNER (n. 1976, Timișoara) trăiește și lucrează în München. Jurnalist, semnează corespondențe culturale (reportaje, interviuri) în diferite publicații românești, printre altele, în revista Arta.