Halep: un caz naţional

În România este din nou dramoletă. A pierdut la Wimbledon Simona Halep. Suferinţa întunecă pînă şi ultimul dram de raţiune care mai supravieţuise în ţărişoară. CTP îşi dă cu părerea. Chiar are dreptate, de această dată (campioana a prins frică de înfrîngere, intră angoasată pe teren, o apasă rău de tot statutul de campioană, de persoană care are multe de pierdut etc.). Vai, vai! Ce ne facem? De partea cealaltă a fileului, Simona naţională rămîne dîrză, nu se clinteşte un milimetru, nici cu hawk-eye-ul nu o desprinzi din topica unei defensive oarbe: „nu datorez nimănui vreo explicaţie pentru ceea ce fac, m-am obişnuit să aud lucruri rele despre mine din România“ etc. Unde este adevărul? Sau poate că sînt mai multe adevăruri? Păi, ca de obicei, setul de adevăruri stă în realitate. Iar realitatea grăieşte sec: Halep a început sezonul cu Florin Ioniţă şi Thomas Hogstedt ca antrenori, a plecat suedezul şi a venit Cahill, acum nu mai este Ioniţă, ci Dobre, iar Cahill a rămas part-time. Dacă schimbi tot timpul ceva, s-ar putea să te schimbi şi tu, şi nu neapărat în bine. Nu orice modificare aduce şi progres, după cum nu orice conservatorism este fecund. În toate puţină […]