Hamlet ucis şi resuscitat

Contextul – în artă, ca şi în viaţă – are darul de a orienta fundamental privirea; aş putea chiar spune că în teatru, valoarea artistică e, uneori mai mult decît credem, o funcţie a contextului.   Aşa se face că, dacă la Avignon, în 2008, Hamlet-ului german al lui Thomas Ostermeier i-am găsit destule pete în soare (contextul reprezentării lui erau spectacolele lui Romeo Castellucci şi François Tanguy şi… şi…), în 2010, în România, chiar fără să revăd montarea, mi-am revăzut uşor opiniile. Hamlet-ul lui Ostermeier a fost, în Festivalul Internaţional Shakespeare, o perlă a coroanei, precedată de un val de aprecieri critice pozitive coerente cu spectacolul însuşi. Lucru care, oricît ar părea de ciudat, nu se întîmplă întotdeauna. Hamlet-ul regizat de Monika Pecikiewicz la Teatr Polski din Wroclaw (Polonia) este una dintre cele mai lăudate producţii poloneze ale ultimilor ani, pe valul unei „reinventări“ estetice post-Warlikowski – ceea ce, însă, nu înseamnă că nu e o dezamăgire absolută. Cu mareea lui de sînge artificial, violenţă şi triumf al gratuităţii bine camuflat sub o spoială de cinism, spectacolul vine în siajul faimosului (şi deja ostenitului) brutalism german. Prezenţa căzii în scenă (cadă în care este înecată Ofelia – o originalitate […]