Harta durerii (II). Lupta cu Îngerul

Spuneam în articolul precedent că această ediţie de Opere a Angelei Marinescu este construită à rebours, astfel încît „astăzi“ ajungem la inedite din 2015, care deschid primul volum ce se încheie cu Parcul, volumul din 1991, unul dintre cele mai intense din întreaga creație a poetei. Vorbeam, în prima parte a cronicii mele, despre o tensiune structurală între delicatețea internă și violența expresionistă a expresiei, găsind-o pe autentica Angela Marinescu în melancolia profundă, tectonică a acestei poezii și nu neapărat în expresionismul verbal pe care critica noastră a pus cu osîrdie accentul. Ceea ce se observă însă, pe măsură ce parcurgem „în amonte“ cariera acestei mari poete, este o adîncire telescopică a acelui fond melancolic, delicat. Avem de-a face, ca să folosesc chiar cuvintele autoarei, cu un proces continuu de blindare, cu o disimulare a „umanului“  în spatele unor ipostaze agresive, mai-mult-decît-masculine. Agresivitatea se transformă din procedeu de camuflare (perdea de fum, cum îi spuneam) în forma mentis: ea va dicta de acum forma poemelor și salturile riscante în adîncurile melancoliei. Ce îmi pare interesant, urmărind această evoluție spre exprimarea totală a unui dez­echilibru din ce în ce mai pregnant, este chiar felul în care această poezie împacă ambele paradigme […]