Două figuri îşi dispută locul de cei mai importanţi sociologi istorici – ori de istorici ai vieţii sociale româneşti – în secolul al XX-lea: transilvăneanul David Prodan şi bucureşteanul (de origine alsaciană, după bunici) Henri H. Stahl. Despre ambii s-ar putea spune, probabil, că aparţin mai multor cîmpuri ale cercetării ştiinţifice din epoca şi locul unde au profesat: cîmpul istoriei, al sociologiei, dar şi acela al antropologiei culturale. Cît şi cum se suprapun, în fiecare dintre cele două cazuri, aceste sfere de activitate nu este cazul să lămurim aici. Dar intersecţiile sînt evidente, astfel încît ar fi utilă o reflecţie critică şi metodologică asupra lor.
Apariţia recentă a volumului lui Henri H. Stahl Epistolar monografist. Din arhiva de scrisori a lui H.H. Stahl, editat de, probabil, cel mai bun cunoscător actual al şcolii monografice gustiene, sociologul Zoltán Rostás (Editura Paideia, Bucureşti, 2015, 228 p.), readuce în atenţie nucleul de cercetare conturat în jurul lui D. Gusti, dar mai ales rolul asumat şi îndeplinit cu competenţă şi dăruire de autorul monografiei în trei volume despre comuna vrînceană Nerej (1939) şi al faimosului triptic Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti (1958, 1959, 1966). Multă vreme, datorită asumării libere şi dezinteresate a misiunii de a coordona munca de teren a monografiştilor şi de a fi „mîna dreaptă“ a profesorului Gusti, Henri H. Stahl a fost perceput mai curînd ca un soi de „vioară a doua“ în ansamblul echipelor din rîndul cărora s-au ivit, în timp, nume valoroase, recunoscute pe plan internaţional pentru meritele lor (printre ele, cel al lui Constantin Brăiloiu ori al lui Harry Brauner). Încetul cu încetul însă, către finalul vieţii şi mai cu seamă în perioada postumităţii incipiente, graţie ediţiilor lui Paul Stahl, fiul lui, şi a strădaniei neobosite şi entuziaste a lui Zoltán Rostás, contribuţiile lui Henri H. Stahl au început să fie tot mai bine cunoscute, iar trăsăturile principale ale acestora să fie tot mai bine desluşite; paşi de mare utilitate în evaluarea critică şi în restituirea competentă a numeroaselor lui aporturi la dezvoltarea unei bune cunoaşteri a trecutului nostru.
Zoltán Rostás a publicat anterior (în anul 2000) un excelent volum de convorbiri, realizate între anii 1985-1987 cu cercetătorul prin excelenţă al Vrancei premoderne şi a supravieţuirilor ei: Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (2000). Alegră şi plină de culoare, suita convorbirilor dintre cei doi confraţi (pe care îi apropie iubirea pentru aceeaşi meserie, chiar dacă fiecare dintre ei aparţine altei generaţii) a pornit de la dorinţa lui Rostás de a detalia unele puncte, insuficient dezvoltate, din volumul memorialistic al lui Stahl, Amintiri şi gînduri… (1981). Faţă de aceste premise, prezenta colecţie de scrisori mai marchează un pas înainte în cunoaşterea omului şi a epocii, precum şi a unora dintre „actorii“ timpului, din preajma lui D. Gusti şi a lui Henri H. Stahl însuşi, căci în cursul întîlnirilor de odinioară, spune editorul de azi al corespondenţei, „mi-a dat o mapă care conţinea de-a valma scrisori primite de la colegi şi de la persoane neaparţinînd şcolii gustiene, scrisori trimise de Stahl, fără răspuns, cîteva scrisori ale lui Dimitrie Gusti, cu sau fără răspuns“ (p. 8). Deşi Stahl nu a precizat niciodată, spune Zoltán Rostás, nimic „despre felul cum s-a adunat acest corpus, nici dacă a rămas intact sau a fost mutilat“, este de presupus că această colecţie reprezintă ceea ce s-a putut îndosaria fără probleme în arhiva personală a lui Stahl după cumpăna anilor ’50 mai cu seamă, cînd „vînătoarea de vrăjitoare” îi putea periclita poziţia în societate şi chiar libertatea. Fără a o şti cu precizie, putem deduce că epistolele cercetătorilor afiliaţi ulterior mişcării legionare sau cele trimise ori primite către sau din partea unor militanţi socialişti – socotiţi, în vremea stalinismului flamboaiant, „deviaţionişti“ în raport cu doctrina bolşevică oficială – au fost, în cel mai bun caz, dosite bine, urmînd ca abia de aici înainte să apară, eventual, de undeva. Nici măcar scrisorile prea „amabile“ cu orînduirea burgheză interbelică în latura ei democratică nu puteau fi privite, în vremurile de restrişte ideologică, în mod binevoitor, căci lăudau o lume pe care cea a anilor postbelici o condamnase definitiv şi irevocabil. Cel mai probabil, au fost deci distruse, măcar unele piese, prea periculoase pentru a fi păstrate; poate chiar mai multe decît s-au păstrat. Cu puţin noroc, însă, anii care vin vor putea aduce în circuitul nostru cultural noi piese epistolare care să îmbogăţească şi să nuanţeze şi mai mult actualul tezaur.
Chiar şi aşa, însă, ceea ce a rămas constituie o preţioasă colecţie de piese epistolare de provenienţe diferite, legate însă, cu toate – măcar prin selecţia atentă a lui Zoltán Rostás –, de şcoala monografică a sociologului D. Gusti.
Deşi Stahl s-a considerat întotdeauna sociolog, chiar dacă interesat foarte mult de mărturiile de teren despre trecutul social şi juridic (vechiul drept românesc cutumiar, jus walachicum, cum apare în unele documente medievale ale cancelariilor străine care foloseau latina), se cuvine remarcat faptul că el se bucura de faima unui istoric şi în rîndul colegilor lui sociologi. O spune pe şleau Traian Herseni, într-o scrisoare, desemnîndu-l drept un ins „obişnuit cu cronicăreşti şi din bătrîni vechi şi înţelepte vorbe“ (p. 125). Mai important încă, o recunoaşte însuşi N. Iorga, ale cărui teze despre trecutul societăţii româneşti încerca Stahl să le fortifice prin propriile descinderi ştiinţifice pe teren. Într-o prelegere universitară din 1934, polihistorul menţiona: „Satul acesta genealogic, pe care în Peninsula Balcanică îl întîlnim mai rar, se îmbină cu satul de necontenită înaintare a descălecătorilor ţărani… […] Sînt unele regiuni, cum tînărul cercetător Stahl a văzut-o şi a spus-o foarte limpede, ca Vrancea, unde se vede foarte clar cum satul cutare vine dintr-un sat, fiind o fragmentare a aceluia care creează un organism nou şi acest organism nou, la rîndul lui, poate creea mai departe“ (N. Iorga, Istoria universală. Curs universitar, 1933 – 1936, I, ediţie de Ioan Oprişan, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2014, p. 458). În mod judicios, mentorul într-ale istoriei vedea, deci, în fostul lui student, un istoric al vieţii sociale care, în loc să se rezume la cercetarea arhivelor – pe care, oricum, o întreprindea judicios, după cum o demonstrează cărţile sale – sau să facă arheologie, căuta în comunităţile vii supravieţuirile instituţionale ale vremurilor revolute.
Dar despre toate acestea şi despre altele încă – mai departe.