Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Herta Müller și colecționarul de porțelanuri
- 19-11-2010
- Nr. 551
-
Carmen MUŞAT
- OPINII
- 5 Comentarii
A venit, a vorbit, a plecat… Dar ecourile vizitei sale nu s-au stins nici acum. Herta Müller, cîștigătoarea de anul trecut a premiului Nobel pentru literatură, a venit la București la începutul lunii octombrie, la invitația Editurii Humanitas și a Institutului Goethe, pentru a-și lansa ultimul roman, Leagănul respirației, tradus în limba română de Alexandru Șahighian. În cele două zile ale vizitei sale la București, autoarea germană originară din România a avut cîteva întîlniri memorabile cu publicul bucureștean: conferințe de presă, lansări de carte și, nu în ultimul rînd, un dialog cu Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas, pe scena Ateneului Român, în fața unei săli arhipline. Modestă, vizibil emoționată și de un firesc irezistibil, Herta Müller a preferat ca, în locul unui schimb politicos și complezent de amabilități, să rostească adevăruri dureroase pentru societatea românească și, mai ales, pentru o mare parte a intelectualității române, care, înainte de 1989, a preferat „să nu-și murdărească cuvintele“ (formula îi aparține lui Gabriel Liiceanu, unul dintre cei mai vizibili intelectuali români, discipol al filozofului Constantin Noica), optînd pentru o strategică retragere în turnul de fildeș al „rezistenței prin cultură“. Un turnir Cine o cunoaște pe Herta Müller, personal sau din cărțile publicate pînă […]
Stimată doamnă Herta Muller
Cred că nu fac o greşeală dacă afirm că aţi plecat pentru că aţi avut unde să vă duceţi şi aţi avut şi de ce să plecaţi. Din punctul meu de vedere, aceste argumente vă îndreptăţesc să vorbiţi despre Heimat în faţa celor rămaşi aici şi nu comentez cele două afirmaţii: a nu-ţi suporta patria şi a nu o putea părăsi, fiindcă mi se par numai aparent contradictorii. M-am născut şi mi-am trăit tinereţea într-un burg săsesc şi am întâmplător vârsta dumneavoastră. Vă rog să aveţi bunătatea de a mă credita pentru ce urmează să spun, dacă apreciaţi că am cunoscut aceleaşi realităţi şi că, în plus, ştiu bine cum respiră convieţuirea într-un mic univers în care, în curţi umbroase creşteau begonii cuminţi, oamenii vorbeau amestecând cuvinte din două limbi, iar în seri de vară, pe strada copilăriei mele, mirosul teilor se împletea cu armonii camerale clasice, urcând de la ferestre.
Orice plecare se mişcă mai întâi într-un spaţiu care urmează să fie lăsat în urmă, iar pe dumneavoastră posibilul plecării v-a aşezat devreme în situaţia de a trebui să traduceţi, corect, patria prin die Heimat. Altfel, s-o recunoaştem, nici unul din noi nu face asta: în lipsa unui gând precis care să ne conecteze la cuvânt, n-avem motive să-l aducem în real. L-am scris, sec, în compuneri şcolare şi nu cred că i-am simţit încărcătura, nici mai târziu când am dat de el prin cărţi. Patrie, pare a fi, pentru cei mai mulţi dintre noi, un cuvânt cu folosinţă exclusiv în scris, în definiţii făcute să sune ca o piruetă literară. În mod curent folosim „ţară”.
Acestea sunt motivele pentru care îndrăznesc să cred că numai cel care se confruntă cu o plecare este în situaţia de a vorbi, cu seriozitate, despre Heimat; şi numai cel care se dumireşte că pleacă dintr-o Heimat şi o lasă în urmă cu acest nume, se poate trezi că află ce este, pentru el, die Heimat. După aceea numai îndoielile îl părăsesc, die Heimat rămâne, „tâmpita” şi nu scapă de ea, oriunde s-ar duce. Pot crede că, uneori, ăsta este un chin. Dar cine izbuteşte să fugă din el însuşi? Astfel încât aş spune că, pentru dumneavoastră, die Heimat a făcut posibil premiul, tocmai pentru că „tâmpita” este umbra peste care nu se poate sări. Şi aflăm că sentimentul die Heimat îl purtăm în noi toată viaţa, iar unii chiar ajung să priceapă ce înseamnă. Aşa glumeşte Dumnezeu cu noi, ca să învăţăm să citim bucurii şi să plângem dureri, îmbrăcaţi în hainele de piele ale păcatului.
E destul de ciudat să mă gândesc că Premiul Nobel vorbeşte de-acum în limba mea şi nu numai atât, ci scrie! Oare aţi avut intuiţia că vă veţi întoarce în vreun fel acolo unde aţi început ? Sper că da, pentru că altfel cred că aţi fi renunţat la a scrie. Scrisul v-a modelat ocazia, de experimentat numai în afara lui Geburtsland sau Vaterland, de a afla ce este die Heimat.
V-aţi născut în cultura română şi cea germană deopotrivă, ca un reflex intim, iar eu cred că Premiul Nobel este o întâmplare minunată de care vă doresc, dincolo de orice onoruri sau contestări, să vi se umple das Sein.
Felicitarile mele Doamnei Carmen Musat pentru acest articol! Si eu cred ca a surprins corect tarele mediului nostru intelectual. Ce este trist este faptul ca prezente ca Herta Müller sau Paul Goma continua sa fie deranjante, probabil pentru ca demonteaza mitul „participarii colective”. „Toti suntem compromisi!”, „toti am colaborat cu Securitatea!”, „Nu se putea altfel!”. Ei bine, iata ca exista inca exemple ale unei Romanii care s-a incapatanat sa ramana curata si care a refuzat macularea. Pana la urma, dimensiunea est-etica, vorba Monicai Lovinescu, are un rol mult mai important, inclusiv pentru insanatosirea noastra. Dar pentru asta trebuie sa incepem sa ascultam vocile reprezentative pe care sa le recunoastem ca atare. Si in randul lor, din pacate, nu se poate plasa Domnul Liiceanu, cu toate eforturile dansului si, in nici un caz, recent decedatul si mult amintitul Adrian Paunescu.
In meciul mai mult sau mai putin secret (sunt si alte „secrete”doamna !) dintre Polirom si Humanitas, autoarea n-a ratat ocazia, destul de tardiva, de altfel, de a marca inca un gol in poarta adversa, asmutind in continuare „galeriile „respective. In rest, indemnurile la respect reciproc, moralitate si cumpanire nu lipsesc din paginile revistei…
Bun articol !
„Deși nu a schițat nici un gest de revoltă împotriva regimului comunist atunci cînd Ceaușescu se afla la putere, Gabriel Liiceanu și-a construit pas cu pas o aură de opozant activ al sistemului totalitar pe care l-a denunțat, în ultimele două decenii, cu o vehemență a cărei intensitate nu e contrabalansată decît de patetismul angajamentului său activ de partea partidului aflat la guvernare, precum și de tăcerea sa stridentă în fața derapajelor actualei puteri și ale actualului șef al statului de la principiile unei democrații parlamentare.”
Felicitari, doamna Carmen Musat!