Himera cărţii perfecte

Quimera, a doua carte a lui Paul Ţanicui – după romanul Trăind pe credit (Editura Brumar, 2012) –, a apărut deja de un an, dar în ciuda unei promovări/„marketizări“ inteligente, menite să pună în relief, pe drept cuvînt, potenţialul de atractivitate al unei proze rafinate, calofile, volumul a rămas, în peisajul editorial recent, o prezenţă foarte discretă. Comentatorii literari nu s-au grăbit să scrie (nici favorabil, nici rezervat) despre Quimera; reacţiile scrise, atîtea cîte au fost, au venit aproape exclusiv din partea unor „nespecialişti“, care şi-au notat cu entuziasm, în paginile lor de internet, cîteva impresii „la cald“ suscitate de o lectură cu miză fascinatorie – căci Quimera e o carte concepută în aşa fel încît să placă; şi pune la bătaie, în acest scop, un mic (dar eficient) arsenal de trucuri de construcţie narativă, unele împrumutate (adaptate) din cinematografie (nu întîmplător, căci autorul este scenarist şi regizor de film). O proză atipică în contextul românesc actual Cum se explică ignorarea de către critică a acestei frumoase, delectabile cărţi? Găsesc două motive importante: unul ţine de inerţiile receptării, de anumite tropisme ale cronicarului/comentatorului literar; celălalt, de limitele cărţii înseşi. Să le luăm pe rînd. Quimera lui Paul Ţanicui nu se lasă […]