Huliganii, 82 de ani mai tîrziu

Părăsind ciclul narativ indian, inclusiv Maitreyi (1933), Mircea Eliade se manifesta, la 28 de ani – în romanul Întoarcerea din rai (1934) și apoi în Huliganii (1935), cărţi despre România de atunci –, ca „șef al generației“ sale, nu numai prin activitatea sa publicistică, ci și prin analiza în profunzime a mentalității acestei generații. Scrisese, de asemenea, cîteva studii de­spre Yoga, își luase doctoratul cu P.P. Negulescu, era asistentul lui Nae Ionescu la Universitate, precum și colaborator la ziarul condus de acesta, Cuvântul. La Biblioteca Universității, azi BCU, funcționa deja cercul de discuții publice de mare succes Criterion, care aduna conferențiari de dreapta ca Mihail Polihroniade și Mircea Vulcănescu, dar și de stînga, precum Lucrețiu Pătrășcanu, care va vorbi despre Lenin, ori prietenul său cel mai bun, Mihail Sebastian, atunci în perfect acord politic și intelectual cu Nae Ionescu la Cuvântul. Fluierat de cineva din sală la conferință ca fiind evreu, el anunță dîrz că va vorbi atunci ca evreu de­spre evreul Chaplin. Aplauze în sală. Sebastian „apoi a improvizat una dintre cele mai patetice și mai inteligente conferințe pe care mi-a fost dat să le ascult“, povestește Eliade în Memorii, 1907-1960 (Editura Humanitas, 1991, 1997, p. 237).

România modernă

Eu cred că Huliganii prezintă, în primul rînd, radiografia unei Românii europene. În anii ’20, mai erau încă tulburări sociale, înnoiri sau fapte de viață cotidiană care mirau pe mulți observatori europeni. Acum, nu, deși, spune Eliade mai tîrziu, problemele sociale năvălesc din nou în viața publică odată cu sirena de la uzinele Grivița, care anunță greva din 1933 (Memorii, p. 263). Mitică Gheorghiu pleacă cu Marcella la Viena, e drept că răpind-o brutal, dar nici unul, nici altul nu se poartă acolo ca niște străini, nici în trenul internațional, nici în oraș, ci par a voiaja într-o lume perfect cunoscută, inclusiv limba germană. Cît despre București, lumea pare să știe oricînd de unde să cumpere atît șampanie bună sau țigări scumpe Camel, cît și fleici în bodegi mai de cartier.

De fapt, romanul cîștigă mult în forță analitică dacă îl citim amintindu-ne La Distinction. Critique sociale du jugement, cartea azi clasică despre relația dintre putere și gustul public, din 1979, a lui Pierre Bourdieu, unde se stabilesc relații între capitalul economic și cel cultural ori între distincție și conformitate a gustului în diverse puncte din societate. Dintre personajele romanului, Ciutariu, de exemplu, are o cultură destul de superficial burgheză, își încîntă amantele cu citate din Baudelaire și discuri cu Bolero de Ravel, în timp ce profesorul Baly, cam izolat în propria-i vilă, discută cu colegi înalte probleme de drept internațional și românesc. În același timp, voiajul estival la mare se face la Balcic, iar Eliade, Camil Petrescu sau Mihai Sebastian admiră, în afara narațiunii din roman, pe Gide, și chiar pe Proust, chiar mai înainte ca aceștia să fi izbîndit deplin în Franța. Există în roman oameni săraci și foarte săraci, precum familia Anicet, dar ei nu sînt nici­decum prezentați drept tipici pentru București, unde chiar mahalaua Mătăsari, inclusiv casa lor, păstrează un anume farmec. Din acest punct de vedere, romanele lui Eliade, ca și acelea ale lui Camil Petrescu, se deosebesc net de romanele contemporane ale lui Sadoveanu, Cezar Petrescu și alții, care înfățișează dramatic și nostalgic zone provinciale ale țării. Personajul Anton Dumitrașcu, romancier din Bîrlad, scrie Prăbușiri în lut, un titlu cam în genul lui Cezar Petrescu, lăudînd „glasul gliei“ și „viaţa curată și sfîntă a țăranului“, în luptă cu decadența civilizației urbane. Totuși, acești oameni (cu limbajul lor specific) sînt mereu ridiculizaţi, sugerîndu-se un paralelism între ei și semidocții bucureșteni Marcella ori Mitică Gheorghiu.

Dezbateri

Aş spune că, în al doilea rînd, Huliganii este un roman de dezbateri intelectuale și morale ale unei generații care refuză – ca fiind pentru ea de la sine înțeleasă – tematica unei societăți în curs de dezvoltare, optînd, dimpotrivă, în favoarea tematicii unei țări deja dezvoltate. Acest roman românesc, apărut exploziv după război, ironizează fără milă teme mai ieri obiș­nuite. Nu numai provincia sau mahalaua, dar nici satele nu există în acest roman, la fel ca elogiul purității exemplare a țăranului român. Aflați la mare, cîțiva intelectuali din roman îi ironizează pe țăranii care acceptă să se „convertească“ la cîte o sectă religioasă în schimbul săpunului igienic primit de la aceasta, revenind apoi fără dificultate la ortodoxie. Mai mult, raisonneur-ul romanului, David Dragu, atacă violent obiceiul de a da vina pe „înapoierea“ țării pentru a explica „ratarea“ intelectualului român căzut temporar în mahala, provincie sau rural. Mircea Eliade scrisese în 1927 eseul Apologia virilității, unde asocia cam indistinct asceza, exaltarea metafizică și sexualitatea (Memorii, p. 139), iar în 1928, înainte de plecarea în India, publicase ciclul de Scrisori către un provincial, în care combătea ținuta veșnic melancolică a acelui tip de intelectual. Aici ar fi interesant de comparat această atitudine cu cea din teatrul sau povestirile lui Cehov ori din literatura altor scriitori ruși. Oriunde, afirmă în roman Dragu, la fel ca Eliade în ziaristica lui militantă, te poți realiza, dacă lupți pentru asta și lucrezi intelectual cu energie.

Romanul este, din acest punct de vedere, aproape o reprezentare narativă a teoriei eliadeşti în favoarea dîrzeniei intelectualului. Mentalitatea acestor personaje este integral modernă în sens general european, fără nimic local, nici ca referințe geografice, nici ca valori coloristic tradiționale ori obiceiuri locale. Dacă un Moretti ar fi analizat romanul, ar fi descoperit că taxiurile luate de diverse personaje le transportă doar prin centrul modern al orașului. Strada Mătăsari, de altfel și azi aproape de centru, apare ca un simbol al decăderii materiale a Aniceților, nu ca veselă periferie semi-rurală. Discuțiile dintre personaje atacă exclusiv teme ale generației tinere legate de afirmarea lor în viața culturală a țării. Frapantă este lipsa de referințe la viața politică actuală așa cum apare la Camil Petrescu și la Cezar Petrescu. Nici reflecții ideologice cu privire la actualitate nu se văd.

Cercuri narative

Organizarea narativă a romanului include patru „lumi“ ce revin una după alta, în mai toate capitolele cărții, fiind, toate, circular construite, adică centrate pe cîte unul din tinerii bărbați Petru Anicet, Alexandru Pleșa, David Dragu și Mitică Gheorghiu. Cercurile se rostogolesc permanent înainte, se întretaie ori se împiedică unul în altul, problemele fiecăruia sînt diferite, depinzînd totuși cumva, în rezolvarea sau stingerea lor, una de alta. Perso­najele femei gravitează între aceste cercuri cu o mai mică activitate independentă, în afară de doamna Lecca, pictoriță, mama Anișoarei, adică iubita lui Petru. Se poate vorbi, cred, de un anume masculinism, legat direct de huliganism, problema morală centrală din roman, cu care femeile sînt mai curînd confruntate ca victime decît ca participante, fapt care le conferă însă o demnitate și o reflecție morală absentă la bărbați, în afară de David Dragu.

Petru Anicet, fratele mai tînăr al lui Pavel (cel care se sin­u­cide în Întoarcerea din rai), compozitor al unei opere încă în manuscris, Ereticii, dar și al altor lucrări, este obsedat de muzică și de creație, dar și de un eros exploziv, ambele pe fondul unei sărăcii lucii, mergînd pînă la lipsă concretă de mîncare zilnică pentru sine și pentru mama sa, bătrîna doamnă Anicet. Se simte obligat să ceară sau să accepte bani de la femeia cu care trăiește, Nora, apoi de la tînăra Anișoara Lecca, redusă, cam ușor, ce-i drept, să fure bijuterii ale familiei, în schimbul dragostei cu Petru. Așa se și ajunge la drama finală din roman, descoperirea furtului, prăbușirea Anișoarei („căzută în nesimțire“, termen ambigu între leșin și moarte; fata nu reapare însă mai departe în roman), sinuciderea doamnei Anicet și înmormîntarea ei în finalul cărții. Ciudat, Petru este cel care se exprimă teoretic cel mai vajnic ca huligan, totuși întreaga sa existență este dominată de diverse femei care-l întrețin sau îl cocoloșesc, în ciuda declarațiilor sale macho! Este aici o ironie a lui Eliade, coaserea unui meșteșugit, dar găunos ansamblu de roluri, incapacitatea de-a se maturiza social? Oricum, cuvintele finale ale lui Petru, dorința de a recupera moșia familiei, unde să-i aducă pe toți morții familiei la un loc, sună nebunește pe moment, dar va fi – cum mărturiseşte Eliade în Memorii – și punctul de plecare al volumului al treilea din ciclu, anunțat, dar nepublicat vreodată.

Dintre eroii romanului, Alexandru Pleșa este cel mai iresponsabil față de femeie, gata să se logodească cu o tînără necunoscută, Valentina, doar pentru a-și dovedi disprețul faţă de conveniențele sociale; el este și singurul personaj care trece la crearea unui partid politic de imoraliști individualiști, văzînd în oameni mai curînd unelte pentru a-și realiza o carieră. Pleșa are ceva de (viitor) politician totalitar, dar nu practică nici o ideologie recognoscibilă, de stînga sau de dreapta; un mod de a spune, al lui Eliade, că ambele variante sînt inumane.

Cînd Mircea Eliade scria romanul nu-l cunoscuse încă pe marele său viitor prieten, filozoful Paul Ricœur. Acesta va scrie în 1990 cartea Soi-même comme un autre, unde va analiza diferitele sensuri ale identității de sine, numind-o printre altele pe cea narativă, modul în care cineva vorbește despre sine sau este văzut de alții în acțiune, un mod astăzi adesea diferit de cel din trecut. Două tipuri de identitate apar aici, după Ricœur: un om nu mai este același de-a lungul timpului (mêmeté), deci identitatea lui se schimbă, totuși el se recunoaște ca fiind mereu el însuși (ipséité)¹. După Ricœur, s-ar putea spune, cred, că Alexandru, în ciuda faptului că-și schimbă modul de gîndire și nu mai este, deci, același, le même, e totuși în continuare dator să rămînă el însuși (ipse) și să-și respecte promisiunea.

Huliganii

În Memorii, Eliade vorbește despre perioada imediat următoare grevei de la Grivița, pe care o consideră „pierderea Raiului, zvîrlirea noastră în istorie“ (Memorii, p. 263), așa cum îi spune lui Nae Ionescu, de unde și titlul primului roman: Întoarcerea din rai. Aceasta ar fi fost adevărata „ratare“ de care se temeau toți intelectualii din roman: nu înnămolirea în provincie, ci incapacitatea de a se realiza ca intelectual ori artist autentic, indiferent unde ar fi fost, inclusiv o mare capitală, căzînd pradă intrigilor, fleacurilor și mai ales politicii. Singurul care rezistă acestei slăbiciuni este Petru Anicet, spune Eliade (Memorii, pp. 263-264), ignorînd și istoria, și problemele personale. „Totala indiferență față de viața morală îl va face în ochii unora «demoniac», sau cu adevărat «huligan»“ (Memorii, p. 264). Urma să scrie Viața nouă, al treilea volum din serie, în care să povestească această reușită a lui Petru, explică Eliade în Memorii.

El nu a scris sau nu a terminat niciodată acest roman, așa că sensul (mai) exact al termenului de huligan a rămas „nedemonstrat“ narativ. În capitolul 12 din prima parte a Huliganilor însă, are loc un schimb de scrisori între Alexandru Pleșa și Petru Anicet, care se referă la anumite discuții purtate cu David Dragu, întretăiate de apariții ale acestuia în timp ce reflectează asupra semnificației huliganului. Definiția huliganului, aici, este decisivă pentru înțelegerea romanului: „Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decît în tine, în tinerețea ta, în biologia ta, dacă vrei… Să poți uita adevărurile, să ai atîta viață în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocația de huligan. […]/ – Știam că huligani sînt doar spărgătorii de geamuri, rîse Alexandru./ – Sînt și ei huligani, răspunse Dragu, serios“. Comună este „totala ignorare a adevărurilor, a ordinii, a maturităților. Unii sparg geamuri, alţii afirmă că lumea începe prin ei. […] Un huligan de stradă e primejdios pentru că sparge geamuri, iar un huligan ca Petru Anicet sau ca dumneata este o valoare…“ (Huliganii, Editura Humanitas, 2003, p. 185). „Eu nu vă judec“, adaugă Dragu, „doar aș vrea acum să am 20 de ani, în loc de 29.“

Autoportret fictiv

Cred că aceste definiții sînt esențiale pentru roman. Eliade se apropia de vîrsta de 29 de ani cînd scria romanul: este evident că personajul Dragu este o proiecție autobiografică. Eliade se citește pe sine: așa cum fusese la 20-21 de ani – și, biografic, această vîrstă coincide cu perioada lui din India, ceea ce poate explica unele atitudini de-acolo – Eliade nu mai este acum. Vîrsta de 28-29 de ani este, dimpotrivă, cea la care poate reflecta asupra a ceea făcuse, ori visase să facă, la 20! Revoltei de la 20 de ani și încrederii nemăsurate în el însuşi îi corespunde maturizarea la 29 și o încredere reflexivă în sine. Astfel citit, romanul poate fi văzut și ca un autoportret fictiv, cel al unui personaj cum a visat, poate, să ajungă, dar nu a reușit sau nu a mai voit, nu un autoportret real, cum o face în atîtea alte scrieri și cum este, aici, David Dragu. Cum spuneam mai sus, în termenii lui Ricoeur, și Dragu ar fi putut spune că rămîne el însuși, deși nu mai este același. Mai mult încă, eu cred că proza literară a lui Mircea Eliade este în genere fictivă, dar dă mereu impresia că este și autobiografică, exact în acest sens: naratorul este mereu Eliade din acel moment, al scrierii. Deși nu mai este același (le même) cu cel de dinainte, el rămîne mereu el însuși (ipse). Mai mult, putem spune, cred, că acest dualism este mereu evident la Mircea Eliade scriitorul – deși același lucru se poate spune, poate, și despre alți autori –, anume faptul că el este mereu un alt autor (autor de romane sociale, de povestiri fantastice, de memorii, de cărți de știință etc.), dar că rămîne mereu același scriitor. Nu altceva voia poate să spună nici atunci cînd afirma că opera lui ca întreg va conta în viitor, dacă va conta, așa cum spunea că este cazul lui Goethe, și nu cutare sau cutare capodoperă luată separat.

Îmi permit să vin aici cu o altă interpretare decît aceea a lui Eliade din Memorii, scrisă în afara vreunei referințe la Ricoeur. Nu știm cum ar fi arătat finalmente Petru Anicet în Viața nouă și cum ar fi sunat un eventual mesaj „huliganic“ din gura lui, ca „raisonneur“ final al ciclului de trei romane, dacă și-ar fi păstrat acest rol. Într-un fragment din Ștefania, o parte din Viața nouă, publicat ca inedit de Mircea Handoca², Petru reapare tot șovăind, între „setea de creație“, în timp ce lucrează la Ereticii, și retragerea la „moșia familiei“, dar rezistent la avansurile (erotice) ale Ştefaniei.

Ştim exact numai cum se termină romanul de față. Or, aici îmi pare evident că nu Petru Anicet are ultimul cuvînt; promisiunea că va răscumpăra moșia părintească sună ca fiind scrisă ori sub impresia morții mamei, ori iresponsabil, în genere. Dreptatea nu este a lui, ci a lui Dragu, a omului care recunoaște că așa a gîndit și el, huliganic, dar în trecut, nu acum, în prezent. Punîndu-l la punct pe Alexandru după afrontul pe care îl aduce Valentinei, fapt nedemn de el și jignitor față de buna ei credință – este chiar gata să preia el răspunderea în fața ei –, Dragu spune că la 30 de ani furia huliganică nu mai poate să funcționeze, ci trebuie înlocuită cu realizări reale și cu responsabilitate. Nu mai contează, ca la 25 de ani sau mai îna­inte, ceea ce vrei sa devii, ci ceea ce ai devenit deja sau nu – și dacă nu, trebuie să recunoști pur și simplu că ai ratat șansa!

Față de huliganul Petru, căruia puțin îi pasă de șocul cauzat altcuiva, și mai ales unei femei, „post-huliganul“ care este David se simte responsabil de un asemenea șoc, îl evită sau, dacă nu poate, acceptă consecințele. Or, David Dragu are în carte aproximativ 28-29 de ani, cum am mai spus, adică exact vîrsta lui Eliade, autorul romanului! Acest personaj este autoportretul autorului: descriind huliganii, Eliade se desparte de unii, iar cu alții se aseamănă. Din cele patru personaje principale, pe Mitică îl părăsește, beat, într-o cîrciumă, pe Alexandru la fel, ironic față de pretențiile sale politice, dar avertizînd parcă asupra primejdiei lor posibile în viitor, iar pe Petru îl lasă să plece mai departe, ignorînd două femei distruse de el, Nora și Anișoara (la fel cum o distrusese şi pe propria-i mamă), și lăudîndu-se imatur în continuare cu succese doar viitoare. Rămîne David Dragu, adică Eliade însuși. A trecut prin huliganism, dar l-a depășit în creație reală. Încrederea în sine – provocarea tuturor celorlalți – este necesară pentru a învinge sfiala desprinderii de sol, dar numai zborul real, confirmat explică, poate și scuză, pagubele produse cerlorlalți la decolarea ta. Doar zborul scuză dificultatea desprinderii de greutate.

Romanul rămîne o premoniție, nu o încurajare: o experiență trăită mai mult imaginar decît real, o testare a limitei și a posibilei ei depășiri, ca mai toate scrierile lui Eliade, vădit sau simbolic autobiografice. Mai mult, înclin acum să cred că Huliganii este în primul rînd romanul unei vîrste, al unei vîrste care apare, inevitabil, în viața oricărui tînăr, poate oriunde în lume, și nu este, cel puțin nu în primul rînd, romanul unei perioade istorice dintr-un anume loc, anume a anilor ’30 din România interbelică. Acest fapt explică, cred, succesul acestui roman în alte țări precum în Italia acum, o țară atît de deosebită de România de atunci.

 

---

1. „Comment le soi se maintient-il et se reconnaît-il dans le temps? Le soi n’est plus le même (identité-mêmeté), son identité change, mais il se reconnaît soi-même comme soi (identité-ipséité).“
2. „Trăim o epocă eroică și nădăjduim să se schimbe multe lucruri din temelie, să se schimbe chiar destinul omului. Și cu toate acestea ne întoarcem mereu înapoi, ne întoarcem ca niște copii“ – Mircea Eliade, Nuvele inedite, ediție îngrijită de Mircea Handoca, Editura Rum-Irina, București, 1991, p. 184. Fragmentul din Ștefania apare la paginile 169-199.