Ianoși

Pe 1 iulie 2016, s-a stins Ion Ianoşi. Eram pe drum, către Grecia, iar vestea am citit-o, parşiv, pe ecranul telefonului mobil, căutînd pe un site oarecare de ştiri. Nici că se putea un sfîrşit mai prozaic al unei relaţii care pe mine m-a marcat profund. O relaţie intrată, cumva în sens masonic, într-o epocă de adormire, una sine die, ceea ce nu presupunea însă şi suspendarea proiecţiei afective, una care nu avea nevoie de întîlniri, conversaţii şi schimburi intelectuale pentru a-şi afla propria combustie interioară. Pentru mine, Ion Ianoşi a fost profesorul. Fără majuscule şi italice, fără temenele ritualice şi grandioase evocări scenice. Pur şi simplu, într‑o lume construită parcă din actori striviţi de mediocritate, Ianoşi a ilustrat, din punctul meu de vedere, condiţia ideală a dascălului. (Cine crede că dăscălia la care fac referinţă are ceva din lăcrămoasa poezie a lui Octavian Goga să ştie că se înşală amarnic!) Pe Ion Ianoşi l-am descoperit cu mult înaintea Facultăţii de Filozofie. Iniţial, el a fost un personaj bine falsificat de Gabriel Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniş, cel care i-a conturat în cîteva tuşe un portret reducţionist, de ins retractil şi egoist. Epistolarul ce a urmat mi-a dezvăluit, graţie […]