Sincretismul modernist între vechile şi noile paradigme ale identităţii colective s-a coagulat în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, şi-a atins apogeul (antimodernist) în perioada interbelică şi a contribuit intelectual, (pseudo)ştiinţific şi ideologic la inumanitatea absolută a Holocaustului, subzistînd totuşi în varii forme pînă azi. Contrar sugestiilor unei lecturi superficiale, acest sincretism este metapolitic, avîndu-şi sursele în străvechea obsesie a emancipării omului din condiţia sa de creatură imperfectă, în anxietăţile amestecului de sînge, ale degenerării şi extincţiei colective, în himerele palingeneziei şi ale Omului Nou. S-a schimbat mereu fără să dispară vreodată cu totul, redefinindu-se în fiecare epocă, ca o constelaţie dinamică şi interactivă de cauze istorice, idei şi personalităţi, ideologii şi ştiinţe, revoluţii tehnologice, mutaţii metafizice şi morale, regimuri politice şi impulsuri societale etc. Prin urmare, Dreapta, Stînga şi Centrul sînt repere secundare pentru înţelegerea unor fenomene atît de complexe, mai importante pentru reconstrucţia contextelor decît pentru stabilirea unor explicaţii (mono)cauzale.
Aşa cum observa Robert Evans, în prefaţa ediţiei originale (care, din păcate, lipseşte din versiunea românească), Marius Turda „deplasează o dezbatere familiară şi de actualitate pe un teren nefamiliar şi neglijat“, plecînd de la „fuziunea tradiţiilor organice şi colectiviste din gîndirea germană cu argumentele evoluţioniste care proveneau în special de la Darwin şi cu ideile biologice despre ereditate“. Această fuziune, continuă Evans, „a fost catalizată începînd cu anii 1860 de tot mai intense sentimente naţionaliste“.
„Investigare raseologică a identităţii naţionale“
De aici a pornit Marius Turda pentru a face, cum spune el însuşi în introducere, „o investigare raseologică a identităţii naţionale“, urmărind tranziţia, între 1880 şi 1918, de la rasă ca noţiune taxonomică (în ştiinţele naturale şi antropologiafizică) la teoriile sociologice (aş adăuga: culturologice, estetice, metafizice) ale identităţii/unicităţii şi superiorităţii naţionale. Cele patru capitole ale cărţii reconstituie acest proces: primul prezintă teoriile rasiale social-darwiniste şi naţionaliste, în care ideea luptei pentru existenţă are un loc central; al doilea se ocupă de teoriile (bio)sociologice ale lui Ludwig Gumplowitz (conflictul rasial) şi Houston Stewart Chamberlain (supremaţia rasei în istorie, competiţia între rase şi naţiuni); al treilea analizează teoriile culturale şi istorice ale superiorităţii naţionale la maghiari (Ágost Pulszky, Győző Concha, Antal Herrmann, Pál Hunfalvi, Arminius Vámbéry, Zsolt Beöthy) şi emergenţa naţionalismului maghiar; în fine, al patrulea capitol discută ideea superiorităţii naţionale la cîţiva naţionalişti maghiari (Ernő Baloghy, Gusztáv Beksics, Mihály Réz, Jenő Rákosi), precum şi la Aurel C. Popovici. În ansamblu, e vorba de trecerea de la o paradigmă în care noţiunile de rasă şi naţiune erau practic neutre ideologic şi (parţial) sinonime cu o viziune în care cele două noţiuni devin inseparabile prin echivalarea lor reciprocă şi amestecul inextricabil al biologiei cu toate domeniile în care ele fuseseră concepute anterior (confesional, social, politic, etnic, lingvistic, cultural).
În prefaţa debutului românesc al lui Marius Turda – Eugenism şi antropologie rasială în România. 1874-1944 (Bucureşti, Editura Cuvântul, 2008) –, am schiţat o teorie sintetică a specificului naţional, din care vreau să citez aici preambulul: „Începute sub auspiciile romantismului palingenetic al generaţiei europene cosmopolite de la 1848, discuţiile moderne despre specificul naţional au rămas, timp de o jumătate de secol, în sferele esteticii (metafizice), geografiei simbolice şi caracterologiei naţionale. În toate cele trei discursuri, în proporţii variabile de la ţară la ţară, a existat un element propriu-zis naţional, adică modern-contractual, dar a dominat multă vreme elementul premodern, percepţia că naţiunea înseamnă trib-etnie-comunitate-organism, nu asociere voluntară-sistem politic-societate-mecanism. Cetăţenii unei naţiuni astfel «imaginate» sînt «născuţi», nu «făcuţi». Sub impactul modernismului şi al dublului său negativ, antimodernismul, aceste paradigme ale etnicităţii, deconstruite de nihilism şi decadentism, dar şimultan reîntemeiate spiritualist, sincretist şi apocaliptic de mentalitatea fin-de-siècle, cunosc o cotitură radicală după Primul Război Mondial. Cotitura este deopotrivă mistică-mesianică-escatologică şi gnostică-(etno)ştiinţifică (în special biologică)-ideologică-metapolitică, avînd loc pe fundalul ascensiunii fascismelor occidentale («replica» sumbră a elanului palingenetic luminos de la 1848) şi al celor est-europene. Aşadar, în intervalul a două generaţii istorice, popoarele Europei trec, în privinţa crucială a metanaraţiunilor autoidentitare normative, de la estetică (în general metafizică) la biopolitică (adesea rasistă).“ (« Argumentum biologicum. Despre „stadiul cel mai înalt şi ultim“ al specificul uinaţional“; v.http://atelier.liternet.ro/ articol/ 12984/ Sorin-Antohi-Daniel-Cristea-Enache/Intrebarea-e-daca-migrantii-din-Romania-vor-putea-reusi-in-strainatate-ce-n-au-prea-reusit-acasa-viata-impreuna.html).
Cartea care inspiră aceste rînduri, pe deplin inteligibilă în contextul teoretic de mai sus, centrat pe conceptul meu de ontologie etnică, are marele merit de a prezenta, pentru prima dată, într-o manieră coerentă, biologizarea/rasializarea ideii maghiare de superioritate etnonaţională. Împletită multă vreme cu diverse forme (inclusiv liberale şi liberal-conservatoare) de ambiţie şi autoimagine colectivă, precum şi cu argumentul clasic al drepturilor istorice, contrapusă memoriei traumatice a prăbuşirii Ungariei după Mohács (o memorie înlocuită, după Trianon, cu una la fel de traumatică), ideea de Herrenvolk, susţinută şi de legătura ei cu mîndria justificată a unei cvasimitologice natiohungarica de aristocraţi războinici, creatori ai unui stat milenar cu veleităţi imperiale, a devenit treptat, pe măsură ce naţionalismele moderne (în special cele concurente: român, slovac, sîrb, croat, ca să nu mai vorbim de cel austriac) se năşteau şi deveneau integrale, tot mai exclusivistă şi mai agresivă. Astfel, chiar ideile neutre ori de-a dreptul nobile ale asimilării prin civilizare şi integrare elitară au alunecat pe o slippery slope care ducea la eugenism şi biopolitică, transformîndu-se, în vara tragică a anului 1944, în rasism antisemit şi exterminaţionism. În bună măsură, se poate spune că rasismul exterminaţionist este o „democratizare“ şi o laicizare mutantă şi infernală a ideii aristocratice de superioritate naţională şi a celei religioase de elecţiune divină, potenţată de ieşirea din matcă a ştiinţei şi (în sens heideggerian) a tehnicii.
Este meritul lui Marius Turda de a fi oferit o analiză lucidă a ideii maghiare de superioritate naţională, intrată de mulţi ani în bibliografiile obligatorii. Şi rămasă de referinţă în propria lui bibliografie, îmbogăţită considerabil de atunci. Ca toate cărţile de istorie a ideilor, trebuie însă citită inteligent şi istoric. Prin urmare, ideea de superioritate naţională a maghiarilor, ca şi idei similare ale altor etnii-naţiuni (dintre care unele nu au fost niciodată Herrenvölker; altele, chiar dimpotrivă) nu pot fi izolate de locul, timpul, limba, cultura, societatea şi Zeitgeist-ul lor, deşi ele nu dispar niciodată cu totul, ci se schimbă şi pot reveni la suprafaţă în alte configuraţii şi conjuncturi (Virgil Nemoianu a dat o memorabilă teorie a vieţii ideilor în splendida sa O teorie a secundarului: literatură, progres şi reacţiune.)
După un deceniu, Marius Turda avea să-şi reviziteze debutul, semn că întrebările şi răspunsurile sale de primă tinereţe comportau o extindere, o rafinare şi o adîncire. În multe privinţe, o hegeliană Aufhebung. Este exact ceea ce ne-a oferit, în excelenta sa Eugenics and Nation in Early 20th Century Hungary (Palgrave Macmillan, 2014), operă de maturitate pe care sper s-o vedem curînd completată cu monografia corespondentă pentru spaţiul românesc, pentru care nu avem deocamdată decît contribuţii fragmentare şi parţiale, ale lui şi ale altora (o menţiune specială merită Maria Bucur, pentru lucrarea sa de pionierat din 2002, Eugenics and Modernization in Interwar Romania).
Construcţia unui domeniu academic
Pînă la apariţia acelei cărţi, autorul lucrează la o altă sinteză, Historising Race, pentru a regăsi, pe un plan teoretic şi universal, problematica explorată de el şi de alţii în ultimul deceniu preponderent în mezoregiunea noastră istorică.
Fiindcă, pe lîngă articolele şi cărţile sale de autor (unele abordînd şi alte domenii, cum ar fi fascismul clerical, isroria generală a Europei Est-Centrale, eugenismul Europei neolatine şi al Americii Latine, umanismul intercultural), Marius Turda a construit, de peste un deceniu, un întreg domeniu academic, jucînd rolul central în emergenţa unor reţele, proiecte de cercetare, instituţii şi publicaţii colective. Cum nu pot intra aici în amănunte, deşi ar merita, mă resemnez la enumerarea unor cărţi de referinţă pentru domeniul academic amintit în subtitlul de mai sus: Blood and Homeland. Eugenics and Racial Nationalism in Central and Southeast Europe, 1900-1940 (CEU Press, 2007) – volum colectiv bazat pe un colocviu din 2004 (găzduit dePasts, Inc. Center for Historical Studies, înfiinţat de mine la CEU, în 2003, sub preşedinţia de onoare a lui Paul Ricoeur), coordonat împreună cu un alt mentor al său, eminentul şi generosul Paul J. Weindling, devenit coleg la Oxford Brookes University; Health, Hygiene and Eugenics in Southeastern Europe to 1945, volum colectiv coordonat împreună cu Christian Promitzer şi Sevasti Trubeta (CEU Press, 2011, în colecţia CEU Press Studies in the History of Medicine, dirijată de acelaşi Marius Turda); în fine, masiva The History of East-Central European Eugenics, 1900-1945. Sources and Commentaries (Londra, Bloomsbury Academic, 2015), lucrare colectivă coordonată de Marius Turda şi concepută după modelul unei serii de referinţă în cinci tomuri la care a colaborat, Discourses of Collective Identity in Central and Southeast Europe (1770-1745), iniţiată şi coordonată la CEU Press de un alt fost student eminent al meu, Balázs Trencsényi.
Toate aceste publicaţii au pus pe harta academică, într-o formă deocamdată fără echivalent pentru alte mezoregiuni istorice europene, o istorie a ideilor şi a practicilor biopolitice în Europa Centrală şi de Sud-Est. Cu apariţia iminentă, la Oxford University Press, a istoriei ideilor politice din mezoregiune, iniţiată şi coordonată de Balázs Trencsényi, precum şi cu contribuţiile congenerului lor Constantin Iordachi (cu studii la Bucureşti şi CEU, angajat de mine acolo odată cu Balázs Trencsényi) în domeniul cetăţeniei, fascismelor comparate şi colectivizărilor comparate, pentru a reţine cele mai spectaculoase exemple de reuşită individuală şi de echipă, se poate dovedi că generaţia lor a justificat speranţele pe care noi, profesorii şi prietenii lor, ni le-am pus în ei.
Concluzii
Chiar româniştii care nu pot citi limbile mezoregiunii noastre istorice (oricum am defini-o: Europa Centrală lato sensu, Europa de Est şi Europa de Sud-Est, ori combinaţii ale celor trei; v. cadrul conceptual propus de Stefan Troebst) şi deci nu pot lucra comparativ pe acest teren decît pe baza lucrărilor apărute (şi) în limbi occidentale au în această carte un bun punct de plecare pentru reconsiderarea critică a vastei noastre discuţii autiste şi bovarice despre specificul naţional. Aş mai aminti, în final, încă o carte a lui Marius Turda, care ar trebui studiată atent în România: sinteza Modernism and Eugenics (Palgrave Macmillan, 2010, prima apariţie într-o colecţie dirijată de un alt mentor al său, Roger Griffin; trad. fr. de Émilie Syssau, Paris, L’Harmattan, 2011, în colecţia „Racisme et eugénisme“, coordonată de Michel Prum), tradusă în româneşte la Editura Polirom, în 2014, de un coleg al autorului şi prieten de-al nostru, istoricul Răzvan Pârâianu, sub titlul Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950).
Marius TURDA
Ideea de superioritate naţională în Imperiul
Austro-Ungar
Traducere de Attila Varga
Cuvînt înainte de Sorin Mitu
Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2016.
Cartea apare sub egida Institutului de Istorie
„George Bariţiu“ al Academiei Române
– statalitatea după o anumită etnie a unui ales de Dumnezeu , pentru păcatele celor excluşi ,
durează căt ”alesul,, până la îndreptarea din păcatele respective .
– naţiunile însă se restrâng într-un spaţiu iniţial al ethosului
care pe viitor va deveni extins pentru români o r t o d o c ş i şi
împrăştiat oarecum pentru cei cu globalizarea sau care au apărut din migraţii sporadice
– există şi un mesaj prin recuperarea v i e ţ i i după cenuşa de la COLECTIV
Românii o r t o d o c ş i vor recupera V I A Ţ A după O penultimă cenuşă COLECTIVĂ
– restul sunt zvâgniri sau mai bine exprimat zvâgnituri , întrucât nu a fost o eradicare = epurare etnică
Noi coabităm cu minoritarii de tot felul şi de aceea avem „zvâgniturile,, despre care a amintit autorul
Am impresia ca insemnarea de mai sus ramine in vag (raportata la incarcatura plasata in titlu), metodologic, prolegomenetica, metadiscursiv; idei/enunturi explicite, citate percutante din (de exempu) discursul etnocentric liric pot sa spune cel putin atit cit o imagine care, stim, spune cit o mie de cuvinte… Iata, deci, ca sa fac eu o mutare, din inaintemergatorul Csokonai Vitéz Mihály: “Légy magyar, és mint ők, légy a Márs embere… “ sau “Ázsiai veres nadrág fénylik rajta, Mutatja, hogy ő is véres magyar fajta…”