Identitate fracturată, exil şi anamnesis. Norman Manea, scriitor al memoriei

Exilul a fost o variantă extremă la lipsa de libertate a regimurilor comuniste. Exilul este un refugiu traumatic, dar şi o soluţie-limită, prin care persoane din sistemul comunist îşi conservă şi îşi apără libertatea şi viaţa părăsind ţara de origine. Exilul nu este o opţiune binară (rămîi sau pleci), ci este un rezultat asumat; ieşirea din sistem înseamnă evitarea diferitelor forme de dictatură. Exilul este acceptat in extremis de conducerea partidelor comuniste; mult mai la îndemînă era varianta cenzurii şi a oprimării fizice.   Potrivit lui John Neubauer, „dictatura în secolul al XX-lea, în Europa, a preferat mai degrabă să-şi păstreze acasă criticii, disidenţii şi elementele indezirabile, decît să-i lase să plece în afara graniţelor, întrucît acasă puteau fi reduşi la tăcere, băgaţi în închisori şi trimişi în lagăre de muncă forţată, sau pur şi simplu ucişi, în timp ce, în străinătate, aceştia ar fi putut mobiliza politicieni şi opinia publică împotriva regimului dictatorial“ (John Neubauer, „Exile: Home of the Twentieth Century“, în John Neubauer, Borbála Zsuzsanna Török (ed.), The Exile and Return of Writers from East-Central Europe. A Compendium, Walter de Gruyter GmbH & Co KG, Berlin, 2009, pp. 7-8). Anii ’80: plecarea dintr-o ţară, păstrarea limbii Destui scriitori […]