Iluziile anilor romantici

Cu Anii romantici, Gabriela Adameşteanu reuşeşte o dublă performanţă, aceea de a oferi, între copertele unui singur volum, două naraţiuni la fel de puternice: un excurs autobiografic de intensă autenticitate şi, pe de altă parte, povestea dramatică a unei întregi categorii sociale – intelectualitatea – prinse în vîltoarea istoriei, într-un cu totul alt moment istoric decît cel evocat în Dimineaţă pierdută, dar la fel de tulbure şi de tragic. Iar comparaţia cu romanul publicat la începutul anilor ’80 nu se opreşte aici, căci recenta carte a Gabrielei Adameşteanu vorbeşte despre o lume ce redescoperă bucuria şi povara libertăţii, refăcînd astfel drumul de la totalitarism la democraţie, invers decît personajele Dimineţii pierdute. Fără să fie o carte de memorii sau un jurnal propriu-zis – de altfel, autoarea mărturiseşte în repetate rînduri că nu a fost niciodată tentată să noteze cu regularitate micile sau marile evenimente ale vieţii –, Anii romantici, subintitulat „amintiri, gînduri”, este, totuşi, „o victorie a vieţii contra imaginaţiei, a realităţii contra ficţiunii“, scopul declarat al Gabrielei Adameşteanu fiind de a înfăţişa „viaţa ca viaţă, nu viaţa ca poveste de adormit copiii“. Obsesia autenticităţii, preocuparea pentru mărturia directă, sinceră, refuzul cosmetizării, al „cizelării“ unor portrete sau situaţii, creionate nu […]