Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Impecabila reacţie a Hertei Müller
- 24-09-2010
- Nr. 543
-
Ovidiu ŞIMONCA
- Editorial
- 23 Comentarii
Cu cîteva zile înainte de vizita Hertei Müller în România, în presa germană (şi cînd spunem presa germană ne referim la agenţiile de ştiri şi la cele mai influente şi prestigioase reviste şi ziare), apar informaţii despre un angajament semnat cu Securitatea, în 1961, de către scriitorul german Oskar Pastior, o personalitate preţuită în Germania şi în România. Oskar Pastior fusese prieten cu Herta Müller, au început să lucreze împreună la un roman despre deportarea în lagărele sovietice a etnicilor germani originari din România, roman pe care laureata Premiului Nobel pentru Literatură l-a scris singură, după decesul lui Oskar Pastior, din 2006, în urma unui stop cardiac. Acest roman se numeşte Leagănul respiraţiei, a apărut în 2009, în Germania, iar în 2010, Editura Humanitas Fiction le-a oferit cititorilor versiunea în limba română. Povestea conceperii şi scrierii acestui roman, una dintre cele mai cutremurătoare mărturii despre experienţa terifiantă în lagărele sovietice, poate fi aflată din interviul pe care Herta Müller l-a acordat revistei noastre şi pe care îl publicăm în acest număr. În acest interviu, Herta Müller îşi reaminteşte cum Oskar Pastior îi povestea despre experienţa lagărului, care l-a bîntuit toată viaţa, cum în visele sale se amestecau imaginile din trecut […]
Pe Brassens nu-l chema Claude, madame, deschideti voi ochisorii somnambulici, inainte de a da lectii. Nu stiti nici sa cititi si va „credeti minunati”. Penibilismul rumanesc, da, cu „u”, n-are margini. Urmati-va, deci, idolii pitici, grtegarilor si gregarelor.
Georges Brassens nu Claude Brassens.
Scuze pentru greseala.
De-a dreptul penibile aceste comentarii ..(.ca sa nu vorbim de simptome ale unei dereglari mentale) daca nici acum nu se intelege ce spune
atat de explicit Herta Müller, sau se pune sub semnul indoielii, sau ne permitem sa fim „ironici” suntem un popor bolnav …Multumim Observatorului Cultural in persoana dlui Simonca.
Stimate Domn,
mai întâi, permiteti-mi sa va felicit pentru acest articol pozitiv la adresa Doamnei Müller. Cred ca este bine ca presa si opinia publica din România sa se manifesteze într-un mod temperat cu privire la persoana dânsei, din mai multe motive:
1) D-na Müller este o scriitoare de exceptie, care îsi foloseste mijloacele artei si meseriei sale – germana – cu o maiestrie demna de toata admiratia, ba chiar de invidiat.
2) În plus, Domnia Sa este un om care a înfierat si înfiereaza în continuare petele si vina României si a românilor, ceeace în principiu este un lucru bun în contextul oricarui stat proaspat (ma rog, mai mult sau mai putin proaspat) iesit dintr-un regim dictatorial – de fapt un lucru bun pentru oricare stat/tara/societate, chiar daca maniera dânsei de a o face pare cam îndoielnica, acum mai mult ca de obicei.
Pâna aici, toate bune. Baiul este însa ca, mai departe de acest punct, treaba cu ‘reactia impecabila’ se vede brusc întrerupta.
Traiesc în afara României de la vârsta de zece ani, mi-am facut studiile exclusiv în Occident, sunt casatorita cu un neamt si am un fiu, neamt si dânsul. Am ramas atasata de România, dar asta nu m-a împiedicat – evident – sa formez atasamente noi pentru tarile care mi-au oferit gazduire, prietenie, experiente, un nou camin etc. (Germania si Olanda mai ales). Aceasta stare de fapt face ca impactul literar si politic al D-nei Müller asupra României sa ma intereze, da – dar nu în masura în care ma intereseaza impactul pe care îl are în alte parti, mai ales pe aici. În acest context reactia Domniei Sale în privinta colaborarii lui Oskar Pastior cu Securitatea poate sa fie multe, numai impecabila nu.
Cu totii cunoastem nenorocitul trecut recent al Germaniei, trecut ce a durat – cel putin într-una din parti – timp de 56 de ani, cu tot bagajul sau de vini monstroase. De la începutul acestor vremuri nefaste si pâna astazi istorici, politicieni, filozofi, psihologi, sociologi încearca în zadar sa-si explice cum s-a putut ajunge unde s-a ajuns în anii ‘30 si ‘40 ai secolului trecut în toata Germania, iar din 1945 încoace în Germania de Est. În Germania de Vest, dupa 1989 în toata Germania, clasa politica si intelectuala si-a dat toata silinta de a se forta sa priveasca acestui trecut drept în fata, asumându-si toata raspunderea, regretul si – pe cât se poate – toate obligatiile de reparatie (în lipsa unui termen mai potrivit) a raului facut, obligând întreg poporul german sa li se alature. Teoretic. Bine-înteles însa ca in vivo situatia se prezinta cam ca cea cu Galia lui Asterix. Întreg poporul? Nu chiar…
O parte din nemti – si din Germania, dar mai ales din afara Germaniei – gândesc altfel. Nu este vorba de un grup omogen, au profiluri profesionale, sociale, intelectuale diferite, dar este totusi un grup considerabil si de loc de neglijat ca numar. Poate ca este normal: atunci când ai sa-ti reprosezi lucruri multe si grave, reactiile de aparare, de negatie, de refuz sunt pe undeva de înteles, mai ales atunci când reprosurile sunt accentuate si de toti din jur. De înteles sau nu însa: aceste reactii nu sunt nici bune, nici sanatoase pentru o societate democratica si nici macar eliberatoare la nivel individual.
În consecinta, la unii dintre acesti oameni este de remarcat o foarte pronuntata tendinta de a privi totul la un nivel subiectiv, relativ, strict personal, de-a dreptul intim, cu scuze, explicatii, interpretari care nu numai pornesc în consideratiile lor numai dela individul implicat, ci se învârt aproape în exclusivitate în jurul acestuia cu un egoism si bine-înteles egocentrism de-a dreptul patologic. Nimic si nimeni în afara propriei persoane si a doleantelor, parerilor, fricilor, sperantelor (îndeplinite, îndreptatite sau nu) ale persoanei propii nu au nici cea mai mica importanta. Foarte des aceasta stare este acompaniata de o manie a persecutiei, de un profund sentiment de nedreptate la care este supus din partea mediului înconjurator – indiferent care ar fi acela, sentiment cu atât mai pronuntat cu cât apare în tandem cu impresia ca „i se cuvine” totul. Singurele probleme relevante sunt cele proprii. În germana, termenul de descriere este „Nabelschau”. Si este de necontestat ca cultura germana a profitat – pe plan artistic si intelectual – din plin de pe urma unor asemenea personalitati: dela Richard Wagner la Friedrich Nietzsche la Leni Riefenstahl. Pe plan istoric, politic, ideologic însa lucrurile stau mai altfel, deoarece acum – ca si în trecut – este exact aceasta natura pe care o gasim la baza fascismului de nuanta germana, o natura care permite celui ce si-o asuma de a eclipsa toti si tot ce nu tine absolut de sfera lui, de a reduce totul la întrebarea „cum ma afecteaza asta sau asta pe mine?”
Cei doi mari adepti al acestui mod de gândire (si în fond de traire) în literatura germana de astazi sunt Martin Walser si Herta Müller, amândoi înzestrati cu un talent si o forta de exprimare care combina poezia si sentimentalismul atât de dragi publicului german cu o reducere a naratiunii la fiinta personala, care aduce cititorului posibilitatea de – în sfârsit – a se putea identifica cu modele care sunt ei, nemtii!, victime, underdogs, rebeli, revolutionari, pe scurt: martiri. Ceeace à la longue si dincolo de paginile de carte duce la atitudini si izbucniri de-a dreptul bizare.
Pe Martin Walser îl regasim în cadre festive unde, recipient ale celor mai mari distinctii ale lumii literare, declara ca-si doreste sa vada Germania iesind de sub teroarea corectitudinii politice si a maciucii morale care nu mai înceteaza cu invocarea regretelor produse de crimele naziste si refuza sa puna un punct (vestitul „Schlussstrich”) istoriei însasi.
Iar Herta Müller descrie, în carti, articole si în interviuri, mai întâi cum n-a avut niciodata voie sa publice în România, apoi – în fata evidentelor – ca jurnalistii au înteles gresit si ca ba da, a avut voie sa publice, dar n-a fost cine stie ce, pentru ca acum, dupa ce s-a auzit si în Germania ca a obtinut acel premiu UTC, sa explice ca într-adevar a primit un premiu, s-a bucurat, l-a acceptat, dar nu laudând UTC-ul. Buuun.
Povesteste cum, ne-având voie sa publice si trebuind sa-si câstige existenta, lucra în România la o cresa de copii români. Si – biciuind relatarea cu acele metafore si expresii de o putere arhaica, dar într-o limba care prin locurile de aici a apus cam de vre-o doua secole si care, fara aceste detalii biografice mânuite în sensul unei subtile exculpari mitico-nationale, probabil ca ar fi esuat pe piata germana – descrie cum acei români de 4 ani erau deja în slubja Securitatii, tinând-o tot timpul sub supraveghere pentru a putea raporta toate detaliile observate în cursul zilei despre dânsa. Cine a avut, cunoaste sau macar a observat cât de cât vreodata cu un oarecare interes copii de 4 ani, are o idee destul de precisa despre cât de capabili de conspiratii, rapoarte si supravegheri sunt ei în stare. Si totusi, interlocutorii asculta fascinati, oripilati si plini de compasiune asemenea relatari. De ce ? De ce nu? În definitiv, este vorba de copii români si, cine stie, poate ca aia-s altfel… În definitiv, a fost greu si sa trimiti copii evrei în camerele de gaz, care aratau ca orice copii, dar erau de fapt altceva… Ce? Nu se stie. Pui. Pui de… Mda… Let’s not go there. Mai bine sa o compatim mai departe pe sarmana Herta…
Care în alte dati ne relateaza cum traia fiecare zi cu frica în sân, sub teroarea ca va fi arestata, ca va fi descoperita… Descoperita? Descoperita ca face ce? Sabotaj, conspiratie, protest public? Nu chiar. Fura. Poftim? Ei da… În atmosfera apasatoare a comunismului român începe sa sufere de cleptomanie; de fiecare data când intra într-un magazin nu se poate împiedica sa nu fure ceva din putinul care este de gasit acolo, tot timpul terorizata ca toti o tin sub observatie, ca o vor trage la raspundere. (În mod întamplator, locuim la doua strazi de Herta Müller. Din când în când o zarim pe strada, în magazine, în librarii. Si de când a povestit istorioara asta, îl observ pe sotul meu cum o priveste pe furis în Nicolaische Buchhandlung, sa vada daca nu baga ceva în buzunare. Sotul meu nu este dela Securitate, numai foarte neamt din Germania de Vest, cu simtul acela de corectitudine si indignare fata de indulgente personale prea din cale-afara.) Dupa parerea Doamnei Müller era un deranj psihic, dar si o forma de rebeliune, felul ei de a aduce pagube si de a dauna sistemului. Die Arme! se simte emotia partenerilor de discutie. În mod straniu, nimeni nu-si permite sa remarce ca multi altii au gasit alte forme de a dauna comunismului – sau ca pagubele erau aduse probabil în primul rând vânzatoarei care seara nu venea la socoteala si era trasa la raspundere. Peu importe, în definitiv nici vânzatoarea nu era nemtoaica din România, nu facea parte din acea elita a germanitatii care a ramas nevinovata pâna în 1945, dar a platit pentru toti nemtii în lagare în Siberia – or so says Mrs Müller. Oameni ca Oskar Pastior, mama Hertei Müller, si altii ca ei, toti puri si inocenti pâna la ultimul. Absolut toti, indiferent daca au fost cu Hitler, cu Horthy, cu Antonescu, au intrat în SS, au taiat si-au spânzurat în timp ce die lieben Verwandten se uitau la ei ce fac… fara nici un fel de cunostiinta à propos de ce înseamna ceeace fac, bine-înteles.
Herta Müller are noroc: povesteste tu asa ceva când esti nascut în Bavaria, Vestfalia sau Saxonia Anhaltina si presa germana te va mânca de fript, ne mai vorbind de cea internationala. România însa este hat departe, altundeva, în alta Europa, cu alt Hitler, alt razboi. Alti nemti, monser, ce mai… Nemti care n-au facut nimic sub nazisti, au suferit pe nedrept si prin care toti nemtii pot spera la asa un fel de… amnestie morala generalizata.
Okay, poate ca nu toti nemtii. Nu Werner Söllner sau Eginald Schlattner, care – închipuieti mârsavie – cu toata apartenenta lor la Herrenvolk cu tot, s-au lasat presati de Securitate, unii din ei chiar prin lagare si închisori, au semnat acorduri cu Securitatea, ba chiar au avut pe ici, pe colo si ceva bun de spus despre români, pretinzând ca nemtii din România nu au fost nici înainte de 1918, nici dupa, nici pâna în 1945 si nici de atunci încolo chiar toti chiar fara pata. Auzi tupeu! À la lanterne cu ei, laolalta cu românii care au ceva sa-si reproseze, si cu românii care nu au ce sa-si reproseze pentru ca nu au facut nimic, s-au nascut prea târziu etc., dar care refuza sa adereze la vânatoarea de vrajitoare, unde ultima instanta à propos de cine este vrajitoare si cine nu, sunt Herta Müller si al Domniei Sale Banater Kreis. Oskar Pastior, spre exemplu. Cel care a facut exact ceeace ce a facut si Eginald Schlattner, chiar daca în comparatie cu cel din urma a facut-o nu sub batai în inchisoare ci de frica sa nu intre în închisoare, nu apartine tagmei vrajitoarelor.
Eginald Schlattner da. Oskar Pastior nu. Dece? Well, for one pentru ca Oskar Pastior este omul caruia Herta Müller îi datoreaza tot binele ce i s-a întâmplat pe plan profesional în Germania. Mai apoi, pentru ca e mort (lucky him!), de mortuis nihil nisi bene and all that jazz… Si probabil pentru ca – last, not least – Nobelul nu-l primesti decât odata în viata. În toti anii dinainte de 2009, Herta Müller se manifesta public cu insistenta si aplomb si foarte multa galagie în calitatea sa de „dissident in residence” în mai toate lunile premergatoare întrunirilor comitetului de selectie suedez, înfierând pe unul sau altul raspicat si fara urma de compasiune, si demonstrând o atitudine civica demna de marele sau talent literar. Acum însa… La ce-ar mai folosi? (M-ar fi interesat însa reactia Hertei Müller daca aceasta „deconspirare pastorala” s-ar fi produs înainte de a fi devenit laureata Nobel.)
Repet: problema mea nu este în primul si-n primul rând impactul doamnei asupra României, care de bine de rau sa afla totusi oarecum la adapost. Într-o epoca însa în care – cel putin în Occident – dreapta de tip Tea Party în SUA, PVV în Olanda si altele de aceeasi categorie devin din ce în ce mai zgomotoase, mi se pare ca impresia pe care acest fel de a reduce totul la interesele si prioritatile personale în detrimentul maximei ca legile si judecatile sunt aceleasi pentru toata lumea, prieten sau nu cu laureatii premiului Nobel, nu poate decât sa erodeze simtul de responsabilitate politica, etica si morala civica al fiecarui cetatean, care în sine reprezinta unitatea de baza a singurului sistem politic care, de bine de rau, functioneaza totusi într-un mod uman: democratia. În acest context este bine sa recunoastem ca exista o diferenta între calitatea artistica si calitatea umana, între talentul literar si sira spinarii, între capacitate intelectuala si caracter, iar când întâlnim acesta diferenta nu strica sa atragem atentia asupra ei. Nu strica sa ascultam muzica lui Wagner, dar ar fir bine sa nu aderam la parerile politice pe care le exprima. Putem admira maiestria si frumusetea imaginilor pe care germana Doamnei Müller stie sa le evoce, fara a o urma pe caile întortocheate cu care ego-ului Domniei Sale îsi auto-justifica biografia, carierismul destul de lipsit de scrupule si ambitiile.
Deci: cum stam prin aceasta prisma cu reactia Hertei Müller? Tot impecabila?
Si totusi, a Dumneavoastra a fost.
@Marc Bienarreau – Joi, 30 Septembrie 2010, 18:39
„Pentru a recunoaste ca nu esti inteligent, ar trebui sa fii” (Brassens)”
Tot Claude Brassens spunea intr-un vestit cantec:
„.Quand on est con, on est con
Qu’on ait vingt ans, qu’on soit grand-père”
si, as adauga, indiferent in ce societate traim.
Deschideti urechile si ochisorii!
In \”societatea\” asta, pe care, din fericire pt. mine, de f. multisor n-o mai impart cu dvs., \”merit\” desigur numai ura, pt. ca incerc sa va deschid ochisorii. Ma mandresc cu ura aceasta si suspiciunile neinteligente, care o insotesc. Daca gustati asfel de mizerii, pardon – \”traduceri\” in care aveti \”incredere\” s.t.c.l., bitte schön. \”Pentru a recunoaste ca nu esti inteligent, ar trebui sa fii\” (Brassens).
Va multumim pentru bunele urari si va dorim, de asemenea, sa aveti parte numai de ceea ce meritati. („Prietenii” stiu de ce!)
O fi fost romanasu nascut poet, dar consumismu’ l-a acaparat, asa ca interesul pt. literaturain general si poezie in special e – la pamant. „n-aude, n-a vede, n-a spune”, iata deviza neinfricatilor specialisti in ale poeziei. Felicitocuri. Asa traduceri meritati. Si-n general – asa viata.
Ma regasesc in opinia dlui Simonca. Cred ca Herta Muller e o extraordinara scriitoare si o personalitate nu doar puternica, ci si nuantata, cu mult spirit de discernamint.
dar ce te faci cand arati cu degetul spre propriile fantasme? ce te faci cand „bisericutele” si „lingusirile” sunt creatia unuia si altuia si nu o stare de fapt obiectiva? cum (nu) puteti dumneavoastra sa faci diferenta intre admiratie sincera, pe deasupra argumentata, si lingusire? e deja celebra afirmatia ca frumusetea sta in ochii privitorului…
Da, domnule Simonca, exact asa trebuie facut. Increderea in \”nume\” nu ajunge. Sa compare altii, nu relatiile. Iata un adevarat pas inainte. Felicitari!
Pe de alta parte, masuratul cu doua masuri e dezamagitor, chiar si (ba tocmai) la Herta Müller. Cu (mare!!) parere de rau.
@ Marc Bienarreau
Sinteti atit de revoltat… Am toata increderea ca domnul Sahighian stie sa traduca, foarte bine, din germana in romana. Dar, daca vreti sa facem un curs de traduceri pe Internet, haideti sa mai intrebam si pe altii.
A. Deci: iata varianta originara
Junikäfer
Ich bin ein farsch geleimtes Kind
– wenn ich heule pfeift der Hund
Pfeift der Hund auf einem Bein
fällt vom Herzen mir ein Stuhl
Für einen Stuhl mit beiden Ohren
staunt er mich an wie neu genagelt
Wie vernagelt klemmt der Kaffee
Pu ich glaub mich laust ein Igel
Laust ein Igel sich von hundert?
– fragt der Laie sich und wackelt
Sehr verwackelt knurrt der Wind:
Ich bin ein farsch geleimtes Kind.
B. Varianta din volum (traducere Alexandru Al. Sahighian):
Gindac-de-iunie
Oricît aş fi copil de prost şi pingelit:
cînd latru, câinele „aport“ să-mi zică!
Iar dacă sare-ntr-un picior, ciucit,
o piatră de pe inimă-mi ridică,
la care, levitînd – doar nu-i pisică! –
priveşte cîinele în sus, crucit.
Mă, da-i încrăcită rău cafeaua,
nu pot să nu ţi-o spun pe şleaua!
Pe şleau-acum, cînd nu-i momentu’?
– se-ntreabă ageamiul şi se-ndoaie –
dar vîntul mîrîind se-nfoaie:
Mi-s cîne prost şi pingelit. Spune-o lu’ nen-tu!
C. Varianta dumneavoastra
Carabus-de-iunie
FaRs lipit copil io sintu
– daca plang fluiera javra
(vintu’)
Javro, fluieri pe-un cotoi
de pe pieptu-mi luasi un scaun
(pietroi)
Pentr-un scaun urecheate
ma privesti ca-n cuie prins
(papa-la’te)
Prinsa-n cuie-i cafeluta
ba’, ma scarpina ariciu’
(maimuta)
Scarpina-se-ariciu, poate?!
– prostu-ntreaba zguduit
(si socoate)
Rau zbicit fluiera vintu’:
faRs lipit copil io sintu.
„Dosta dost ve düsmana düsman” si „captatio benevolentiae” – cam la asta se rezuma principialitatea „noastra”. Care nu „ne” vine nici de la Basescu, nici de la Ceausescu, – ci din negura vremurilor, de la vitejii „nostri” stramosi. Ce spuneti e o.k., d-le Simonca, dar aceste „principii” submineaza totul.
De pilda, va duc sa publicati in „print”, cum v-am semnalat, o traducere din Pastior, pe care nu vreau so epitetez cu adjectivul care i s-ar cuveni, acela din care Hugo prin substantivizare si la plural a facut titlul unei carti celebre.
Da, doamna Dana, unii din „noi” sunt plini de „agresivitate” impotriva „bisericutelor” (v.m.s.) si lingusirii, pentru ca ele, pana la urma, obstructioneaza ridicarea noilor valori. Si-n plus, critica „vechilor valori” trebuie acceptata intr-o democratie adevarata (pe ca, traind aici, n-o cunoasteti).
Gratioase salutari!
citesc toate aceste comentarii si nu-mi vine sa cred cata agresivitate au in ele unele interventii care nu sunt nici mai mult nici mai putin decat atacuri la persoana, in care galgaie rautatea si invidia, jignirile, dorinta de a strivi sub picioare tot ce nu e sub ei. De ec nu scrieti despre tinichigii si despre chelneri, ca sa fie tot omul fericit?
@ Ernesto Joschuer
@alti cititori
Va deranjeaza ca am pregatit un numar special dedicat Hertei Muller? Ca avem cronici la cartile sale, aparute in romaneste, in 2010, „Leaganul respiratiei” si „Calatorie intr-un picior”? Ca am realizat un interviu cu Herta Muller? Ca Paul Cernat discuta despre semnificatia operei sale? Ca Liviu Antonesei, Alexandru Al. Sahighian si Corina Bernic scriu despre Herta Muller, cea de dincolo de pagina de hirtie? Ca ne-am ocupat de „cazul Oskar Pastior”? Ca avem un text, in exclusivitate in presa romaneasca, de la Ernest Wichner despre cazul Pastior, care a vazut, la CNSAS, dosarul lui Pastior? Ca am facut o avanpremiera la volumul de poezii de la Editura Art, „Jaluzele deschise, jaluzele inchise” de Oskar Pastior, ce va fi lansat duminica, 26 septembrie, ora 19.00, intr-o dezbatere publica, la Clubul Taranului Roman din Bucuresti?
Care este nemultumirea dumneavoastra? Poate ca sinteti suparati ca am facut prea mult? Poate doreati, cum ne aminteste un cititor, sa nu scriem un rind despre Herta Muller, cum au procedat alte reviste culturale dimbovitene, prinse cumva in ofsaid in fata acestei vizite?
Pe noi ne intereseaza, si scriem in revista, opera si atitudinea Hertei Muller, ne intereseaza cum (si cit de greu) s-a scris „Leaganul respiratiei”, ne intereseaza ce scrie presa germana despre „cazul Pastior”, ne intereseaza nuanta, explicatia, argumentatia. Eu asa vad presa culturala: implicata in evenimentul cultural, pe care sa-l trateze din diferite unghiuri.
O vorba despre editorial: in articol, am apreciat pozitia Hertei Muller in cazul Pastior. Cred ca am (avem) acest drept. Dumneavoastra, dragi cititori, puteti sa nu fiti de acord. Sinteti liberi sa va exprimati un punct contrar de vedere. Dar cu argumente, va rog.
Va recomand sa (re)citi interviul pentru „Observator cultural”, si cel pentru „Frankfurter Allgemeine Zeitung”. Revista noastra le gazduieste impreuna, sub titlul: „Literatura nu acuza, cind scrii tendentios nu faci literatura”.
Salutari onorante catre toti cititorii,
Ovidiu Simonca
Dle Simonca, ma mir ca raspundeti atat de pe larg la acuzele unui pseudonim! Eu l-as soma sa-si decline identitatea si pe urma l-as intreba acelasi lucru. Nu se poate asa ceva, cine mama naibii e mutulica asta? Stiti cum e, de obicei hotul striga hotii!
Asadar: Friede, Freude, Eierkuchen! Bravo, domn\’ Simonca! Dupa cum se vede, cu un Premiu Büchner in buzunaru\’ din spate, cu un Nobel in poseta prietenei Müller, cu Literaturhaus Berlin sub scaunul prietenului Wichner, cu Editura Hanser langa fotoliul prietenului Krüger (si cu toate conexiunile implicate!), – se trece mai usor prin balta. Nu?
Ne adunam in bisericute
si ne tinem frumos de manute,
iar celor ramasi pe dinafara
le tragem suturi in partea posterioara,
ca de-aia merg toate-asa bine
in minunata noastra tara…
Constant – oportunul si relatia in fata ochisorilor, in rest pe jumatate inchisi! La tot mai mare!
P.S.Felicitari si pentru interesul aratat poeziei!
@ mutulica
Nu am colaborat cu Securitatea.
Cu ocazia aparitiei cartii mele de interviuri, „Pot sa va mai enervez cu ceva?”, Editura Cartier, 2009, am acordat un interviu Andrei Rotaru de la revista „Luceafarul de dimineata”, in numarul din 1-2/ 2010.
Reproduc prima intrebare si primul raspuns:
„În 1989 erai student încă la Iaşi. Ţi s-au schimbat opţiunile după Revoluţie, ce planuri aveai înainte de ea, din punct de vedere profesional, pe care le-ai schimbat în favoarea altora?
Revoluţia a fost un noroc pentru mine. Am putut să fac jurnalistică, liber de constrângeri ideologice şi fără cenzura interioară. În vremea studenţiei, chiar din anul I de facultate, am propus nişte texte revistei „Opinia studenţească“. O citeam din liceu, îmi plăcea, doream să scriu şi eu acolo. Perioada mea de formare la „Opinia studenţească“ a fost destul de lungă, câteva luni; astăzi, mă întreb: ce redacţie ar mai avea atâta răbdare cu tinerii jurnalişti, fără experienţă, să-i pregătească vreme de câteva luni?
Când a căzut Ceauşescu, eu eram la „Opinia studenţească“. Din 23 decembrie 1989, vreme de trei luni, „Opinia studenţească“ a apărut de două ori pe săptămână. Apoi, după alte câteva luni, redacţia a hotărât să editeze un cotidian, doar pentru cititorii din oraş, nu doar studenţi, care s-a numit „Monitorul de Iaşi“. Acolo a fost adevărata ucenicie, acolo am căpătat reflexe de jurnalist de cotidian, acolo mi-am exersat stilul, acolo am trecut prin toate genurile jurnalistice.
Dacă nu era „Opinia studenţească“, dacă nu cădea Ceauşescu, aş fi ajuns, probabil, un umil profesor de Istorie, într-un sat unde puteam să mă plafonez foarte repede, bând cu directorul de şcoală, cu şeful de post sau cu primarul. Exista acut această perspectivă – repartiţii în marile oraşe nu se mai dădeau, satul românesc trebuia „ridicat“. Vorba vine „ridicat“, pentru că, în acea vreme, Ceauşescu începuse grotestul plan de sistematizare rurală, care a distrus, în mare parte, satul românesc. Eu eram student la Facultatea de Istorie şi Filozofie. Rolul meu ar fi fost să devin „un cadru de nădejde“ al Partidului Comunist Român, implementând politica agrară al aceluiaşi unic partid.
Mai era o cale, la care nu doream să mă gândesc. Fiind la o facultate ideologică, ca să obţii un post mai bun şi nişte avantaje, puteai să devii activist sau să accepţi colaborarea cu Securitatea. Perspectiva mă speria, dar trebuie să recunosc că orice s-ar fi putut întâmpla cu mine. Pe mine nu m-a căutat nici un securist ca să mă racoleze, iar la şedinţele ideologice eram destul de rezervat, foarte rar luam cuvântul. Când a căzut Ceauşescu, eram în anul al III-lea de facultate (pe vremea aceea se făceau patru ani), nu prea mă gândeam la repartiţie. Îmi plăcea la „Opinia studenţească“, în şedinţele de sumar (de două ori pe săptămână) se comentau emisiunile de la Radio Europa Liberă. Puteai să scrii reportaje fără să-l invoci pe Ceauşescu. Puteai să scrii destul de liber despre cărţi. „Opinia studenţească“ a fost, pentru mine, un loc privilegiat. Îţi rămânea o dâră de libertate după fiecare număr. Aşa că, revin la ce spuneam la început, căderea lui Ceauşescu a fost un noroc. Profesional şi uman. Facultatea s-a primenit cu noi cursuri şi noi cadre didactice, am căpătat încă un an de studiu, absolvind în 1992, s-a făcut istoria doctrinelor politice, se discuta despre comunism – încadrat în totalitarism, se făceau cursuri practice de sociologie. Doi ani de zile, am mers în paralel, cursuri şi lucrul zilnic la ziar, pe urmă m-am dăruit deplin jurnalisticii.”
Asadar, avem un Pastior inaintea Ninei Cassian si a Blandianei. Multumim..
Dle Simonca, tot mai mult ma intreb daca ati colaborat cu Securitatea, nu stiu de ce….Scrisul dvs. este complet nesincer si…, asa cum spune cineva mai sus, previzibil.
Prea „faceti” frumos, cind nu-i nici un pericol, prea sunteti de partea ok a realitatii. Mereu ati fost.
Chiar daca erati f. tinar in 1989, ati colaborat cu Securitatea ?
Ce-ar fi sa ne spuneti…..??!!!
Daca eram eu dna Herta Muller, insoteam cateva ore pe dl Patapievici la inaugurare, grabind politicienii basarabeni sa gaseasca un sediu pentru ICR Chisinau!
Despre Oscar Pastior si alti trecatori prin Gulag sau Romlag se poate spune ca aveau cumva dreptul de a semna angajamente, spre deosebire de cei care turnat din carierism sau macar au fost fericiti sub stalinism.
Adică vine o vreme a iertării. Da, este un gest (artistic de) frumos, surprins în omenia cu care H. M. adaugă: ,,strîngîndu-l în braţe”. În România, timpul iertării şi al discernerii nu a venit încă. Cei tineri privesc înapoi cu mânie, încă nu înţeleg ce timpuri triste au trăit bunicii şi părinţii lor. Câţi dintre noi ,cei de azi, am fi ales ratarea ori moartea, refuzând demn ,,mici ”compromisuri, în acele timpuri claustrofobice?
Notă: provin dintr-o familie în care nimeni n-a fost membru de partid şi în care un unchi a fost ucis de Securitate. Cu toate acestea admir nobleţea luptei, dar şi a iertărilor târzii, nobleţe de care nu sunt mereu capabilă.
Reactia Hertei Müller mi se pare (foarte) problematica, reactia d-lui Simonca, in schimb, (foarte) – previzibila…Naiba m-a pus (si adaug asta aici, pentru ca nu-s de gasit traducerile poeziilor lui Pastior de pe „print”) sa-mi arunc privirea asupra traducerii lui „Junikäfer“! Am crezut mai intai ca sint, cum se spune-n germana, „la filmul fals“. Ultimul vers al acestei poezioare jucause ofera cheia intelegerii formei si continutului ei. Dar cine mai are azi timp sa citeasca o poezie inainte de a o traduce?! Pe de alta parte, ma gandesc c-o fi, poate, vorba, de vreo interpretare geniala. Dar, adunandu-mi toata falsa modestie de care sint in stare, trebuie sa declar ca genialitatea (aceasta – mai ales) ma depaseste. As fi preferat o traducere pe intelesul “prostilor cuminti” (“comme moi, comme toi”, cum zice Brassens). Cum vad ca “marile nume” n-au vreme de pierdut citind ce se scrie “pe forum”, indraznesc sa ofer eu o astfel de varianta – spre comparatie: hic Rhodos, hic salta! Ma gandeam s-o adresez redactorului acestui numar omagial, care-a gasit, desigur, “impecabila” varianta publicata, sau chiar preaseverului domn Wiechner, care, daca ar fi citit-o, ar fi avut, poate, totusi, vreo cat de mica obiectie… Dar n-as fi fost sincer.- Nu, omagiatei nu m-am gandit sa i-o adresez, dansa e deja intangibila pentru un muritor de rand – desi si dansa ar fi avut, cine stie?, pe ici si pe colo, ceva de schimbat, daca ar fi citit poezioara prietenului in traducerea care m-a oripilat pe mine – probabil din greseala… Asa ca adresez propria-mi varianta muzelor, care au rolul, cum scria odata un american, de a ascunde faptul ca poezia, azi mai mult ca oricand, nu se (mai) adreseaza nimanui.
Am adaugat in paranteze rimele subintelese, care caracterizeaza aceasta poezioara. Mai adaug doar: “carabusul-de-iunie” sta pentr-un copil blonduliu si zburdalnic.
Carabus-de-iunie
FaRs lipit copil io sintu
– daca plang fluiera javra
(vintu’)
Javro, fluieri pe-un cotoi
de pe pieptu-mi luasi un scaun
(pietroi)
Pentr-un scaun urecheate
ma privesti ca-n cuie prins
(papa-la’te)
Prinsa-n cuie-i cafeluta
ba’, ma scarpina ariciu’
(maimuta)
Scarpina-se-ariciu, poate?!
– prostu-ntreaba zguduit
(si socoate)
Rau zbicit fluiera vintu’:
faRs lipit copil io sintu.
Mai dorm la omagieri si bunii traducatori, si bunii redactori, cateodata…