În contra schimbărilor din învățămînt

Ultimele evoluţii din educaţie au inflamat deja spiritele. Episodul ignobil de la Liceul „Tudor Vianu“ a turnat gaz peste un foc deja bine pornit. Presa rumegă la nesfîrşit idei de-a gata, scrie întruna de­spre ceea ce nu cunoaşte, despre elite, de­spre „antrenori de genii“ (mă mir că un profesor ca dl Colceag acceptă un asemenea titlu stupid) şi alte bazaconii. Toţi îşi dau cu părerea pentru că toţi au o părere fermă – în calitate de foşti elevi sau de părinţi.

Axioma pe care nimeni n-o mai pune în discuţie este nevoia de schimbare. A ce?  Asta nu e clar. Ministrul a numit o comisie cam amestecată, din care nu ştiu în ce calitate fac parte Ştefan Vlaston (un politician excesiv de vocal, priceput în toate) şi, oroare!, Alexandru Mironov, comisie care trebuia să propună noi planuri-cadru pentru gimnaziu. Cum bine a observat dna Oana Moraru, membră a comisiei, iar s-a pus căruţa înaintea boilor: se croiesc planuri-cadru înainte de a şti bine ce  profil am vrea să aibă absolvenţii de gimnaziu, ce am vrea să ştie ei (nu altfel stau lucrurile în privinţa liceului). Mă  întreb însă de ce nu a făcut domnia sa această remarcă înainte de a accepta să intre în comisia care avea, totuşi, o misiune clară.

Vîntul schimbării este de neoprit. Începînd cu academicianul Solomon Marcus, neobosit, toată lumea pare convinsă că elevii, de gimnaziu şi de liceu deopotrivă, sînt supraîncărcaţi, învaţă prea mult, iar şcoala îi agresează şi, deci, programul trebuie redus. Cum? În varii  feluri, tăind ore, de exemplu, sau comasînd discipline – aici, principiul interdisciplinarităţii, al necesităţii observării legăturilor dintre diferitele ştiinţe fiind un alibi perfect. Ce se poate tăia? Ceea ce e inutil, fireşte. Cum ştim că e inutilă o disciplină? Simplu, pentru că nu ne-a folosit mie şi copiilor (prietenilor) mei. Puţini par să-şi dea seama că şcoala trebuie să pregătească absolvenţi pentru un timp pe care nu-l putem aproxima acum, un timp în care meseriile de azi poate nu vor mai exista, în care vor apărea alte meserii, necunoscute nouă.

Mărturisesc că nu înţeleg această frenezie a schimbării. Nu pricep de ce modelul de acum 50 de ani, conform căruia şcoala trebuie să ofere cunoştinţe – multe şi temeinice – n-ar mai fi valabil. De ce, pe vremea aceea, un absolvent bine pregătit, cu o mulţime de cunoştinţe bine însuşite, despre care nu ştia – nu putea şti – care-i vor fi direct folositoare în viitoarea carieră, avea o probabilitate mare de succes, iar acum – nu. Cum se face că au ajuns balast cunoştinţele temeinice? Nu pricep.

Nu doar că nu pricep, dar mă tem că  jindul ăsta iresponsabil, după o şcoală mai uşoară, mai plăcută, mai la îndemînă, cu multe discipline opţionale, va duce la un rezultat opus celui trîmbiţat. Ni se vorbeşte pînă la saţiu despre oameni creativi, cu spirit critic, adaptabili. Ni se spune că asemenea absolvenţi va produce noua paradigmă şcolară – spre deosebire de actuala, care ar produce simpli memoratori. Cu riscul de a îi enerva pe mulţi şi de a fi considerat o tombateră, întreb: oare cei care fac aceste afirmaţii nu sînt tocmai produsul acelui blestemat sistem educaţional? Simpli memoratori lipsiţi de spirit critic şi de creativitate sînt ei? Sau ei sînt fericitele excepţii, care, prin propriile forţe, s-au opus unui sistem mutilant?

Impresia mea e că noii apostoli ai schimbării pregătesc, inconştient, exact ceea ce urăsc mai mult: generaţii de absolvenţi de şcoală inculţi, cu puţine şi vagi cunoştinţe şi cu cîteva deprinderi (utilizarea calculatorului, ceva limbi străine, o brumă de aritmetică etc.). Oameni numai buni să fie simpli executanţi, nicidecum creativi.

Crede cineva, cu seriozitate, că societatea care se prefigurează, inclusiv prin asemenea schimbări, va avea nevoie de  oameni creativi şi cu spirit critic? Eu, unul, nu cred. Uitaţi-vă în jur, la oamenii în costum…

De fapt, schimbări ca acestea discutate ne îndreaptă către un învăţămînt de masă care să scoată analfabeţi fericiţi, numai buni să producă (aşa cred că se traduce vestita „adaptare la piaţa muncii”), pătura conducătoare urmînd să fie pregătită în cîteva şcoli de elită, eventual private.

E foarte adevărat că trebuie schimbate planurile de învăţămînt, manualele: trebuie aduse la zi, trebuie făcute conexiuni între discipline; dar mă tem că asta înseamnă, în unele cazuri, mai multe, nu mai puţine ore. E foarte adevărat că trebuie pregătiţi altfel profesorii – un prim pas ar putea fi reducerea drastică a numărului de studenţi: din dorinţa de a avea mulţi studenţi, pentru a primi finanţare de la buget sau prin taxe, am acceptat scăderea  dramatică a nivelului studenţilor. Pe de altă parte,  de ce nu începeţi prin a-i plăti cumsecade pe profesori? E foarte adevărat că trebuie modernizate şcolile – aveţi bani s-o faceţi? Dacă nu, despre ce vorbim? Vreţi să aeraţi programul? Foarte bine. Reveniţi, în mare, la schema de acum 30 de ani (fără materiile tehnice din liceu), scoateţi disciplinele noi cu nume răsunătoare – nu e nevoie de ele, tot ceea ce e serios în ele poate fi repartizat disciplinelor clasice şi orelor de dirigenţie.

De ce atîta grabă cu schimbarea? La cît de prost merge învăţămîntul, şi  nu de azi, de ieri, un an, doi în plus nu mai contează. De ce n-am sta să pritocim pe îndelete şi cu seriozitate schimbările acestea care ar trebui să funcţioneze apoi ani mulţi? Schimbări care, mi se pare evident, trebuie să înceapă cu mărirea spectaculoasă a finanţării învăţămîntului, cu pomparea de bani în învăţămîntul rural (nu elitele sînt problema noastră principală, pentru că sînt puţine şi pentru ele se pot găsi soluţii – problema mare o reprezintă discrepanţa dintre elevul de la ţară şi cel de la oraş). Ar fi de făcut şi depolitizarea inspectoratelor şi a şcolilor, dar, sincer, nu cred că va fi cineva în stare s-o facă.

În treacăt fie spus, atîta vreme cît întreg învăţămîntul va fi condus de un universitar care, oricît de bine intenţionat, nu cunoaşte problemele din ciclurile primar, gimnazial şi liceal decît la mîna a doua, din auzite (sau, cel mult, în cazuri fericite, din cei doi sau trei ani de stagiu, în tinereţe, la vreun liceu), nu se va întîmpla nimic bun. Ministerul acesta uriaş trebuie spart în două – un minister al învăţămîntului primar şi secundar, condus de un profesor de şcoală sau liceu, şi un minister al universităţii şi al cercetării.