Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
În jurul unei propuneri controversate
Proiectul istoricilor şi arheologilor din Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei de a înfiinţa o nouă facultate în cadrul Universităţii din Bucureşti, o facultate care să dezvolte competenţe de analiză şi interpretare a culturii materiale, poate răspunde dorinţelor multor arheologi care au fost nevoiţi să înveţe singuri, înconjuraţi de scepticismul colegilor, lucruri de care au ajuns în timp să creadă că au neapărată nevoie, lucruri pe care învăţămîntul universitar (de obicei facultăţi de istorie) nu le-a oferit şi care privesc cu tristeţe eforturile eşuate de înfiinţare a unui învăţămînt arheologic (sîntem în continuare una dintre puţinele ţări europene care nu au aşa ceva). El poate integra şi sistematiza speranţele arheologilor, dar este în primul rînd o încercare de a orienta cercetarea de la noi şi formarea studenţilor în direcţii care se află în plin avînt în Occident, uneori, din păcate, în detrimentul arheologiei, sufocate parcă de propria complexitate. Noua facultate propune un cadru care să deschidă drumul spre studierea culturii materiale în prezent, domeniu foarte important, ignorat de majoritatea arheologilor de la noi, care a atras atenţia altor cercetători, tot de la noi, din domenii diverse, de la sociologie (studii asupra consumului, de exemplu) la arhitectură (studii asupra […]
Nu ştiu dacă farsă este termenul pe care l-aş alege (implică prea multă deliberare), dar şi eu am impresia că post-naţionalismul nostru este în mare măsură artificial. Naţionalismul practicat de regimul comunist a avut în parte efectele pe care le descrieţi, dar mi se pare că exageraţi atunci cînd afirmaţi că tradiţia noastră istoriografică şi cultura pre-comunistă în general sînt acum abandonate. Dovadă numărul mare de reeditări şi de loialităţi faţă de intelectualii acelor vremuri.
Negarea continuităţilor şi a tradiţiilor este o eroare, dar trebuie precizat despre ce vorbim. Majoritatea tradiţiilor de la noi îşi au originea în epoca comunistă, unele merg pînă în secolul al XIX-lea. Dacă există pratici mai vechi, este proabil ca ele să fi primit sensuri noi. Trecutul este într-adevăr o ameninţare şi o bună parte din istorici au încercat să-l facă inofensiv. Majoritatea au făcut-o de pe poziţii naţionaliste. Naţionalismul distruge ceea ce pretinde că apără — trecutul, tradiţiile, solidarităţile – şi le înlocuieşte cu produse proprii.
Aşa cum ştiţi, naţionalismul nu este un produs local al aspiraţiilor românilor. Este o ideologie importată de actori politici în secolul al XIX-lea, care a fost impusă împreună cu un concept de cultură care făcea din ce ştiau ei o mare valoare şi reducea la nimic ce ştiau cei care nu participau la exercitatarea puterii, adică majoritatea populaţiei. Aşa că în „cultura română” intră tot felul de lucruri, dar nu calitatea umană despre care vorbea antropoloaga americană pe care am amintit-o şi nici alte lucruri importante. Pârvan avea un naţionalism aparte. Pentru el oamenii simpli erau peste tot la fel. Şi în România şi în Patagonia.
Ierarhiile culturale servesc mai ales la ierarhizarea celor care le cultivă. Pot fi utile în măsura care semnalează lucruri care poate n-ar trebui ocolite. Dar nu mai mult de atît. Din păcate, puţini dintre cei care le cultivă au o apropiere faţă de operele de artă care să le permită să recunoască valoarea acolo unde ea există, aşa că admiră tot ce are certificat (e.g. aclamă un dirijor care tocmai a masacrat un concert de J.S. Bach) şi ignoră restul. Restul, pentru cei care au răbdare să descopere, este fascinant. Dacă un român poate aprecia arta lui Lovis Corinth, despre care am aflat de la dumneavoastră, de ce un occidental nu ar putea aprecia arta lui Corneliu Baba? Chiar dumneavoastră sînteţi tentat să-i plasaţi pe Grigorescu şi pe Andreescu deasupra lui Renoir sau Cezanne. Şi eu la fel, dar pun delicateţea pe seama lucrurilor pe care le-au învăţat în Franţa, de la Corot, nu de la delicateţea franceză. Nu văd de ce operele de artă trebuie să fie transformate în obiecte contondente, de ce un italian să-mi dea în cap cu Gioconda şi un neamţ cu Missa în si minor. Nici nu am văzut vreodată aşa ceva în cei 4 ani pe care i-am petrecut în mai multe ţări occidentale. Am văzut însă asta din plin în România, unde m-am făcut vinovat, în repetate rînduri, de neştiinţă. La Berlin, la mică petrecere, 8 profesori universitari au vrut să afle de la mine (nu era nimeni mai potrivit în apropiere) mai mult despre Ion Luca Caragiale (aflaseră deja lucruri entuziasmante despre el de la un compozitor maghiar). Voiau să afle altceva decît ştiau. La noi sînt prea mulţi cei care vor doar să li se confirme că ce ştiu ei are valoare. Adică să afle ce ştiau deja. Centru vs. periferie?
Stimate Domnule Niculescu,
Cred că e un câştig deplasarea centrului de greutate al discuţiei de la înfiinţarea de noi facultăţi spre spre paradigma culturii fără identitate naţională.
Mi se pare practic imposibil ca un specialist cu subtilitatea şi palmaresul dvs profesional să nu ştie că întreaga retorică şi ideologie a “depăşirii naţionalismului” este o simplă farsă, grefată pe reacţia post-decembristă împotriva abuzurilor ideologiei “Epocii de Aur” şi echivalând cu un fel de “veşnică reîntoarcere” a clişeelor, eternizate prin inversare, ale ideologiei acestei “epoci”.
Deoarece, printre fostele ţări socialiste, România este singura care a cunoscut două decenii de legitimare naţionalistă a regimului de dictatură, prăbuşirea acestui regim a făcut din ea şi singura ţară est-europeană în care revenirea la democraţie a adus după sine renegarea nu numai a derivelor naţionalismului, ci şi a oricăror sentimente naţionale, care nu au nimic de a face cu xenofobia sau delirul naţionalist. Rezultatul este, după mine, o clară alienare individuală, dublată de impunerea colectivă a unei noi forme de ideologie totalitară, prin care fantomele lui Roller, Chişinevschi, Răutu îşi văd realizate aspiraţia de aruncare la “lada de gunoi a istoriei” a întregii tradiţii a istoriografiei şi culturii noastre pre-comuniste, iar duhul lui Nicolae Ceauşescu poate jubila în faţa consacrării definitive a rolului său de ctitor, chiar şi de dincolo de mormânt, chiar şi nenumit, dar hiperbolizat prin demonizare – al noii ideologii (sau religii?) antiidentitare.
Toate acestea le ştiţi la fel de bine ca şi mine, dar refuzaţi să le spuneţi pe nume, considerându-le probabil preţul care trebuie plătit pentru “libertatea” dobândită în ultimii 24 de ani: libertatea faţă de prejudecata unei ANUMITE apartenenţe şi îndatoriri – dar şi libertatea faţă de orice continuitate şi orice tradiţie. De aici şi repetitivitatea profesiunii de credinţă “antinaţionaliste”– îndreptate nu atât împotriva reprezentanţilor actuali ai acestei direcţii de gândire (aceştia sunt oricum din ce în ce mai puţini şi mai discreditaţi), cât împotriva trecutului însuşi, pe care-l simţiţi drept ameninţare potenţială, cu atât mai iraţională şi mai neliniştitoare, cu cât, la suprafaţă a fost mai pe deplin exorcizat şi făcut inofensiv.
Şi totuşi o victimă colaterală a acestei opţiuni există – iar ea se numeşte CULTURA ROMÂNĂ. Aşa cum Rudolf Kassner spunea despre Dumnezeu că ar continua să existe chiar şi în negaţie, “precum salamandra în foc”, la fel şi formaţiunea aceasta imaterială continuă să subsiste, chiar şi sub avalanşa ideologiei care o neagă, pentru simplul fapt că utilizatorii limbii române, chiar dacă (fără a avea nicio idee exactă despre “Europa”) se visează europeni, nu încetează prin asta să fie români, şi anume cu o clară accentuare a complexelor de inferioritate şi a unei anumite obtuzităţi de ultimă oră, dar nu mai puţin specific-româneşti.
Privite din exterior, cele mai frapante trăsături ale acestei culturi sunt desigur DISCONTINUITATEA şi SUPERFICIALITATEA. Ultima a fost probabil o specialitate naţională străveche; cea dintâi este însă achiziţia tragică a ultimelor şase decenii, o aberaţie iniţial impusă cu forţa de tirania ideologiei importate din exterior, care într-o a doua fază a dat naştere pseudo-naţionalismului ceauşist, pentru a se transforma sub ochii noştri în beţie a auto-negării voluntare şi liber asumate (“Staub muss er fressen, und mit Lust – wie meine Muhme, die bekannte Schlange!”).
Cultura aceasta, pervertită şi schilodită pe multiple planuri, este ceea ce în “Memorialele” lui Pârvan apărea sub numele de Parentalia… este atmosfera în care sunt sortiţi să se formeze şi să trăiască milioane de oameni simpli, fără nicio aspiraţie spre înţelegerea diferenţei dintre arheologia imperialistă şi naţionalistă (şi nici a altor variante de politizare sub pretextul obiectivării) – dar al căror echilibru sufletesc pretinde şi el acea doză de identificare şi de comuniune identitară pe care psihologia şi antropologia comparată le-au demonstrat demult ca indispensabile pentru o dezvoltare şi creştere normală. Cât de jalnic şi derizoriu sună în acest context profesiunile de credinţă ale diverşilor “stewarzi, supraveghetori şi custozi” ai unui patrimoniu la care nu au niciun fel de acces decât prin prisma posesiunii pur conjuncturale, neînsoţită de nicio vibraţie şi nicio vocatie a comunicării cu lumea celor dispăruţi!
………………………………………………………………………………………………………………………………
Eu n-am afirmat nicăieri ca patrimoniul artistic al românilor (în care, neavând vocaţia de paznic al bunurilor create de alte seminţii, nu includ arhitectura burgurilor şi catedraleor transilvane) ar fi “bun de aruncat la gunoi” – ci doar că, măsurat cu etalonul artei “universale”, el nu oferă decât valori de a doua şi a treia mână, care devin cu adevărat nepreţuite doar când sunt privite prin cristalul magic al iubirii şi a pietăţii faţă de propriul trecut. Dintre străinii care ”au studiat faptele culturale de la noi” (poate cu excepţia lui Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu, ei înşişi născuţi pe aceste meleaguri) nu ştiu pe niciunul care să se fi impus în conştiinţa publicului larg (nci măcar de la noi, nemaivorbind din ţara lor de origine); iar indiferenţa Occidentului faţă de aportul nostru la patrimoniul universal îl puteţi citi răsfoind orice istorie a artei, a filosofiei sau a literaturii…
Nici preferinţa arătată lui Baba faţă de Picasso nu cred că ne poate induce foarte mult optimism cu privire la şansele “exportării” valorilor autohtone: pentru ca opţiunea să fie relevantă, lui Baba trebuia să-i opuneţi nu un demon al negaţiei destructive, ci tot un expresionist întârziat, adept al carnalităţii şi al mătăsurilor post-veneţiene, eventual un Lovis Corinth, şi atunci comparaţia n-ar mai fost neapărat în favoarea românului.
(Poate, cine ştie, lucrurile ar fi stat mai bine dacă delicateţea atât de inefabil românească a unor Grigorescu sau Andreescu era comparată cu vulgaritatea pestriţă a unui Renoir, sau cu imobilismul şi uscăciunea tehnicistă a unui Cézanne…)
Sărbători Fericite!
Domnului profesor Carol Capita,
1. In legatura cu problematica predat vs cercetare, am doar o precizare de facut. In 2010 cand am ajuns pe șantier la Sarmizegetusa unde săpau studentii din Cluj, eu știam cine sunt profesorii lor, inclusiv cei mai tineri. Ei habar n-aveau cine sunt profesorii mei, cu excepția profesorilor care tocmai fuseseră pensionați. Mi s-a părut un moment cat se poate de revelator, și nu înțeleg de ce se poate la Cluj, iar la București, nu. Si acolo sunt cursuri, și acolo sunt programe încărcate și totuși acolo se publică. Dacă ne uităm în competițiile naționale pentru proiecte, o să-i găsim tot pe cei de la Cluj (de la noi rareori vezi pe cineva măcar candidînd…). La conferințele internaționale, tot profesorii tineri din Cluj.
2. In niciun caz nu a fost vorba de a discuta competența doamnei profesoare Petre (ar fi culmea ! de altfel, contestările profesionalismului stiintific, din orice direcție ar veni, vizează aproape exclusiv generația care are cum 40-50 de ani), ci de încadrarea operei istorice a domniei sale într-o paradigmă si de discutarea unor idei. De pildă, unul din lucrurile pe care le-aș fi așteptat eu de la domnia sa, în vremea studenției, era o atitudine mult mai determinată împotriva tracologiei și a formei instituționalizate a acesteia, Institutul de Tracologie. Or critica aceasta n-a venit niciodată. Ceea ce vreau sa spun este că opera științifică (cu excepția celei de tinerețe) are o dimensiune mai puțin radicală decat atitudinea de azi împotriva vechii paradigme.
3. Nu stiu în ce măsură pozitivismul a fost o armă împotriva propagandei comuniste. In 2003, cand am intrat eu la facultate, erau cursuri la care se vehiculau idei cu conotații rasiale și ortodoxiste, ce păreau recuperate direct din perioada interbelică. Ar trebui discutat de la caz la caz cu ce fel de idei s-a rezistat la propaganda oficială și ce a reciclat vechea generație din ideologia extremei drepte. Numai că in 2003 nu avea nimeni nimic de contestat, contestarea a apărut abia azi.
Am toată preţuirea pentru dîrzenia cu care vă apăraţi ideile. Mai puţin pentru felul în care faceţi acest lucru şi de loc pentru faptul că vă grăbiţi să atribuiţi interlocutorilor idei care nu vă plac. Nu aveţi răbdare să citiţi. De exemplu: mă acuzaţi că doresc „impresionarea sentimentalismului public cu laitmotivul ieremiadelor despre „ceea ce ne-am obişnuit să distrugem din ceea ce ne-a rămas din trecut””. Dacă citeaţi cu atenţie, constataţi că eu nu deplîng distrugerea obiectelor de patrimoniu, temă într-adevăr zadarnic frecventă în mass-media, ci aceea a resturilor din trecut care nu sînt incluse în patrimoniu. Nu este vorba despre vreun apel la sentimentalismul public. Valoarea argumentelor dumnevoastră depinde prea mult de ideologia naţională. Nu am detectat nimic care să indice că aţi citit vreodată ceva despre patrimoniu scris de profesionişti. Deduceţi realitatea din ideologia naţională, reproducînd contradicţiile ei interne. Astfel vă angajaţi într-o discuţie cu oameni interesaţi profesional de patrimoniu cu o singură intenţie: aceea de a fabrica duşmani printre conaţionalii dumneavoastră. Aşa lucrează şi naţionalismul: afirmîndu-se ca sursă unică de solidaritate încearcă să spargă orice alte solidarităţi prin fabricarea duşmanilor din interior şi din afară. Dacă avem duşmani (istorici şi arheologi de la Universitatea din Bucureşti, ştiinţele sociale în general, pentru că şi-au permis să conteste ontologia socială a naţionalismului etc.) putem să ne apucăm să-i combatem, atribuindu-le ce ne imaginăm despre ei (ineficacitatea evidentă a acestei activităţi nu are importanţă, ce contează este ca autorităţile locale să vadă că sîntem de partea cea bună). După dumneavoastră, străinii nu au cum să preţuiască patrimoniul nostru, pentru că el ar avea doar valoare locală. Studierea şi conservarea lucrurilor pe care le-au creat părinţii şi bunicii noştri nu ar avea nici un sens pentru occidentali, din cauza „unui decalaj valoric imposibil de escamotat”. Singurul lucru care le-ar putea salva ar fi interesul nostru pentru lucruri care lipsite de valoarea lor sentimentală ar fi numai bune de auncat la gunoi. Cunoaşteam componenta auto-denigratoare şi occidentalistă a naţionalismului nostru de periferie, dar nu am întîlnit-o niciodată într-o formă atît de clară. Credinţele dumnevoastră în legătură cu lipsa de valoare a faptelor culturale locale ignoră realitatea: numărul important de savanţi occidentali (istorici, lingvişti, antropologi, arheologi etc) care au studiat faptele culturale de la noi (uneori dedicîndu-şi pentru asta toată viaţa) şi au făcut asta în prestigioase instituţii universitare care au recunoscut importanţa cercetărilor lor, numărul important de creaţii culturale care se află în muzeele occidentale, numărul mare de artişti de la noi pe marile scene ale lumii etc. Mie-mi plac picturile lui Corneliu Baba mai mult decît cele ale lui Picasso şi felul în care cîntă Ruxandra Donose mult mai mult decît ce face Joyce Di Donato şi asta nu pentru că aş avea vreo sensibilitate românească la fapte de cultură românească, ci pentru că au valoare, o valoare accesibilă oricui este sensibil la artele respective. Reducerea creaţiei locale într-un fel de mititei culturali – nu e mare lucru de capul lor, dar nouă ne plac – este unul dintre efectele cele mai nefericite ale ideologiei naţionale. Patrimoniul nostru este pus în pericol nu atît de occidentalii insensibili la mărunţişurile noastre, cît de cei care gîndesc ca dumneavoastră, care se confundă interesul ştiinţific pentru cultura materială cu materialismul şi sînt puţin dispuşi să vadă valoarea care este lîngă ei (o antropoloagă din Statele Unite mi-a spus că nu a întîlnit nicăieri o umanitate de mai bună calitate decît cea din satul de la noi în care lucrat ani la rînd), pentru că nu este certificată de autorităţile culturale, constitutiv înclinate să restrîngă semnificaţia culturală la cea naţională.
Foarte potrivit comentariul dumneavoastră. Apetitul pentru civilizaţie universală al marilor puteri şi cel pentru valori naţionale al statelor mai slabe se află la originea a două forme indezirabile de arheologie: cea imperială şi cea naţională (vezi Bruce Trigger, Alternative archaeologies: nationalist, colonialist, imperialist, Man n.s. 19(3), 1984, p. 355-370).
Pentru Florin
Am citit cu mult interes comentariul dumneavoastră intitulat „Reflecţii”. Sînt de acord cu aproape tot ce aţi scris acolo. Nu înţeleg ce înseamnă „expierea imaginaţiei” şi nu mă pot pronunţa în legătură cu profesori pe care nu i-am audiat. Cele scrise în comentariile „Istoria este a lor” şi „Al CUI patrimoniu?” mi-au plăcut la fel de mult. Eu aş merge chiar mai departe: istoria a fost a unora dintre ei şi muzeul este al unora dintre noi. Aş fi mai puţin radical în ce priveşte începutul istoriei României: dacă se poate argumenta că ea începe cu domnia lui Cuza, este evident că istoria acestui om nu începe o dată cu începutul istoriei României şi că această istorie este relevantă pentru istoria României. Mi se pare că trebuie să păstrăm ce ni ne-a rămas din trecut în forme întemeiate pe anularea distincţiei dintre local şi cosmopolit.
Stimati colegi,
Intai de toate, sunt de accord ca o pozitie critica fata de un proiect, orice proiect, este intotdeauna binevenita. De altfel, acesta a si fost scopul punerii in discutie a proiectului (nu neaparat al unei discutii in media ce pare, de la un punct incolo, scapata de o minimala auto-cenzura). Nici unul dintre cei ce au propus acest proiect nu a crezut ca totul este rezolvat. Dimpotriva, opiniile exprimate (mai putin barfele) ne ajuta sa rafinam un potential model al studiilor de patrimoniu. Din pacate, putine opinii – chiar si cele venite din partea unor profesionisti ai domeniului arheologic si istoric – sunt constructive. Am incercat sa sintetizez opiniile exprimate in presa, nu numai in aceste comentarii la articolul si comentariile colegului Niculescu. Cateva elemente par sa fie evidente: discutia cade rapid in critica nu a ideilor, ci a persoanelor, argumentele initiatorilor proiectului sunt mai degraba analizate prin prisma posibilului administrative, nu a necesarului conceptual, experientele personale par sa domine o discutie ce ar fi trebuit sa se concentreze pe problem de metoda si de formare a tinerei generatii. Nu pot decat sa sper ca vara este un bun sfatuitor- mai un santier, mai o reflectie asupra meseriei, mai o lectura…
Dar mai este o problema, si ma consider personal vizat (nu atat datorita mentionarii numelui meu, cat mai ales datorita semnelor de intrebare ridicate cu privire la competenta departamentului din care fac parte). Daca ne uitam la unele abordari ale problematicii patrimoniului, arheologia reprezinta nucleul dur al studiilor de specialitate; in alte traditii (americane, de pilda), antropologia culturala domina specialitate; in sfarsit, exista nenumarate sisteme compozite, mergand pana la studii de patrimoniu in institutii politehnice (Cottbus, Galway Mayo etc). Cu siguranta ma insel, dar cred ca ati fost gresit informati – cursurile nu vor fi exclusiv predate de membrii DIAAIA. Intrebarile raman, caci o discutie asupra competentei unor profesori ca Zoe Petre pe de o parte nu este productive, iar pe de alta parte este comica – cine emite judecati de valoare trebuie sa fie cel putin egal cu cel pe care il judeca. Personal, niciodata nu ma voi considera egalul profesorilor mei, indifferent de opinia altora despre acestia. Mai exista o problema. Facultatea de Istorie este, cel putin in forma sa cu litere capitale, produsul viziunii administrativ-ideologice al lui Mihai Roller. Misiunea ei era sa formeze profesori de istorie pentru invatamantul secundar si propagandisti pentru stat. Optiunea pozitivista s-a justificat fiindca era singura care le permitea oamenilor onesti din facultate sa NU faca propaganda. Dar, fiindca din fericire nu ati prins timpurile acelea, pot sa va spun ca spre cinstea lor, cea mai mare parte a profesorilor mei nu au cedat tentatiei de a se subordona propagandei – dimpotriva. In cursurile predate au stiut sa ne invete meseria de istoric (pentru cei care erau dispusi la efort intelectual de durata). In plus, in epoca aceea nici unul dintre profesori nu avea garantia ca absolventii mai au sansa de a intra in biblioteci relevante, asa ca ne pompau cu cat mai mult ca sa fie siguri – era epoca in care cartile importante (de la Detienne la Frobenius, de la Preda la Braudel) se vindeau pe sub mana – a fost epoca in care librarii aveau acelasi statu in imaginarul colectiv ca si macelarii. Adaugati la aceasta si faptul ca accesul la literature teoretica era, in cel mai bun caz, sporadic. Asta explica unele optiuni metdologice si conceptuale actuale.
Evident, situatia s-a schimbat, dar nu mentalitatea administrative – aceasta merita o discutie separate, fiindca personal am sentimental luptei cu invatamantul romanesc pentru invatamantul romanesc. Asta imi mai adduce aminte de ceva. Personal, sunt platit pentru activitatea mea cu studentii, dar promovarea este pe publicatii. Cat ar produce colegii mei din cercetare daca mai mult de jumatate din timpul lor ar fi ocupat cu altceva decat cercetarea? Exista si alte problem – pot oricand face un curs pe care sa nu il inteleaga nimeni; oricine poate spune lucruri simple intr-un mod complicat. Dar poate ca nu este atat de usor sa spui lucruri complicate in asa fel incat cat mai multi ascultatori sa priceapa despre ce este vorba. Iar asta tine de meseria profesorului, nu a cercetatorului. Poate de aici impresia ca sarpanta conceptuala este redusa. Nu este asa, ea este prezenta, dar – cred – explicata pentru cei care de-abia incep o cariera. Personal, nu stiu daca sunt evolutionist (nu ma compar cu Lowie si Ember), dar cred ca am folosit termenul intr-un context foarte précis, deci nu cu conotatiile legate de antropologia culturala si sociala. Problema este interesanta fiindca atrage atentia asupra riscurilor inerente ale domeniului – conceptele nu sunt neaparat (macar nu intotdeauna) independente de context. De aceea imi recunosc limitele si marturisesc ca nu stiu cum ar arata o paradigma (alt termen cu probleme) neoliberala in domeniu, cel putin nu in afara definirii sale in termenii logicii aristotelice.
Cu respect.
Orice curs trebuie supus unei evaluări, mai ales dacă este vorba despre un curs nou. Mi se pare că evaluarea internaţională trebuie îmbinată cu cea locală, dar nu am o propunere concretă în legătură cu procedurile. Ar trebui să ajungem la cum se făceau evaluările la University of Arizona în 1991-1992: departamentul decidea cine şi ce predă, fără constrîngeri exterioare.
1. Eu nu văd vreun indiciu că noua facultate va favoriza „abordările marxizante”. Nu cunosc la noi arheologi sau istorici ai lumii vechi care să meargă în această direcţie. Există cîteva critici ale efectelor ideologiei dominante a capitalismului contemporan asupra cercetării, dar ele nu mi se par marxizante. Cred că în orice facultate ar trebui să aibă loc cît mai multe perspective curente asupra fenomenelor cercetate. O facultate de studii asupra patrimonului va trebui să examineze relaţia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi ideologiile politice, i.e. între studiul faptelor culturale din trecut şi felul în care sînt folosite în prezent. Nu va fi deloc uşor. Trebuie în acelaşi timp create condiţii în care fiecare să poată apăra ceea ce i se pare de apărat, chiar dacă este vorba despre ideologii precum marxismul, neoliberalismul sau naţionalismul, şi promovată autonomia cunoaşterii ştiinţifice, fără ca acesteia să i se refuze impactul politic.
2. Deocamdată discuţia s-a purtat mai ales asupra necesităţii noii direcţii de studii universitare şi oportunităţii creării unei noi facultăţi. Confruntaţi cu respingerea radicală a proiectului, apărătorii lui au pus probabil solidaritatea înaintea diferenţelor care există în orice mediu ştiinţific.
3. În proiectul noii facultăţi dimensiunea implicării în dezbaterea problemelor curente ale patrimoniului este clar subliniată.
4. Autorii proiectului mizează pe existenţa unui număr suficient de mare de persoane interesate de alte abordări ale trecutului decît cele cu care ne-am obişnuit. Deci pe altfel de studenţi decît cei care vin de obicei la facultăţile de istorie.
Este dreptul dvs legitim de a considera ca istoria României incepe cu Cuza. (De ce nu cu Petru Groza, Nicolae Ceausescu, ori alte figuri si mai apropiate de noi?)
Cum de nu intelegeti insa ca, judecate din punctul de vedere al istoriei UNIVERSALE a artei, intregul patrimoniu muzeal sau arhitectonic de pe teritoriul României nu prezinta NIMIC de natura sa-l puna in paralel cu comorile de la British Museum sau Louvre si, ca atare, conservarea si studierea lui pur si simplu NU ARE NICIUN SENS decat daca sunt inspirate si motivate de o anumita IUBIRE si o anumita PIETATE fatza de predecesorii inclusi in etimologia cuvantului „Patrimoniu” – adica prin atitudinea pe care, urmand indicatiile lui Roller, reprezinta pentru dvs o ramasitza a „nationalismului” care trebuie „depasit”?
Nu e clar oare ca acest decalaj VALORIC imposibil de escamotat este suficient pentru a determina prabusirea intregului castel din carti de joc construit pe aspiratiile Dvs spre conditia de „stewarzi, supraveghetori, custozi” al unor obiecte si bunuri carora niciun ne-român nu le va acorda niciodata decat o pseudo-atentie, izvorata din politetze sau dogmatism multi-cultural?
Orice arheolog a auzit de tezaurul de la Craiova „descoperit” de autoritatile germane de ocupatie in 1917. Dupa razboi, Tzigara-Samurcas a reusit sa aduca in Romania cea mai mare parte a podoabelor calului princiar lasand totusi Berlinului cam un sfert din piese – acord perfect legal. Stiti unde se gaseste acum partea Berlinului? Din mai 1945 in subsolurile Muzeului Puskin de la Moscova, fiind captura de razboi luata o data cu tezaurul lui Priam (acesta este totusi expus in salile muzeului). Putem face ceva sa le recuperam sau macar sa le asiguram expunerea la public fie si la Moscova? Le doare undeva pe autoritatile „culturale” ale rrrominichii. Dar stiti ce au raspuns oficialii cultural rusi celor germani cand s-a pus problema daca nu a recuperarii tezaurului lui Priam macar a unei expozitii itinerante prin marile muzee ale lumii? „Schliemann le-a furat de la turci, Jukov le-a furat de la voi, asa fac totzi de cand e lumea, asa ca nu conteaza unde le vede publicul”.
Asta e cu patrimoniul declarat „universal” – e universal dar e proprietatea natziunilor celor mai puternice. Morala nu exista nici in arta, darmite in politica.
Comentariul dvs. a aparut. Va rog sa vedeti postarea „Florin – Duminica, 28 Aprilie 2013, 16:13”, intitulata „Reflectii”.
Am nimerit cu totul intamplator articolul si discutia, iar in aceasta ultima interventie as dori sa felicit autorul pentru ca a iscat o dezbatere atat de vie si sa-mi exprim regretul ca mi-a cenzurat un comentariu. In lipsa oricarei obscenitati, probabil a considerat ca tema contributiei mele nu corespunde cu subiectul articolului domniei sale, totusi cred ca am raspuns acolo domnului Moroianu care se intreba un pic mai sus “despre AL CUI patrimoniu vorbim”. Ei bine patrimoniul nu este al nostru, noi suntem doar custozii lui. Muzeul este, in unele tari in curs de dezvoltare, un instrument al nationalismului ce-si construieste legitimitatea afirmandu-si suveranitatea asupra antichitatii, motiv pentru care asistam in ultima vreme la tot mai multe solicitari de “retrocedare”. In a doua interventie, ofeream exemplul Turciei si Greciei care considera ca altarul de la Pergamon sau statuile lui Elgin sunt ale lor, contestand dreptul unor muzee cosmopolite de a le gazdui si rupandu-se astfel de o traditie umanista inaugurata in antichitate, in perioada elenistica, de primele muzee/ biblioteci/ institute de cercetare din lume, Museionul din Alexandria respectiv Biblioteca din Pergamon- ( cea din urma avand si o colectie de sculptura si pictura din intreaga lume, nu doar din orasul/ statul respectiv). Am in vedere o traditie venerabila ce a fost continuata de imparati romani, imparati romano- germani si alti monarhi europeni pana in secolele 19- 20 cand “curiozitatile” s-au transformat in verigi „lipsa” aflate intre noi si o identitate nationala in curs de fabricare. Fara a-l lua model pe Roller, dimpotriva, revendicandu-ma de la o traditie umanista care precede fictiunea patrimoniului etnic- national, si eu cred ca foarte mult din “ce ţine de istoria şi cultura naţională este doar o rămăşiţă a unei mentalităţi care, trebuie „depăşită””. In primul comentariu spuneam ca exista un pronume posesiv nerostit in titulatura Muzeului National de Istorie a Romaniei si cu cat vom intelege mai curand ca istoria nu este a NOASTRA ci ca este a LOR (a anticilor- babilonieni, daci, etc) si ca doar muzeul este al NOSTRU, cu atat ne vom alinia, in folosul nostru si al cercetarii, unor stewarzi (supraveghetori, custozi ) autentici ai patrimoniului universal precum British Museum, Luvru etc . Istoria Romaniei incepe cu Cuza nu cu Burebista, iar daca suntem intr-adevar interesati sa cunoastem si sa accesam alteritatea culturilor pe care le revendicam, atunci muzeul nu trebuie sa fie un depozit de artefacte nationale ci un loc de diseminare a cunoasterii universale.
Istoria este a LOR (a dacilor, a grecilor antici, a babilonienilor etc ), muzeul este al NOSTRU. Este o observatie de bun simt ignorata de nationalisti care sustin ca istoria LOR ( a anticilor) este a NOASTRA, iar rezultatul il vedem azi in Grecia, Turcia sau in Egipt unde, contrar traditiei muzeale autentice ce dateaza de la fondarea primului institut dedicat muzelor, studiului si cercetarii, in epoca elenistica, Muzeul (Mouseion) din Alexandria, intalnim voci foarte puternice ce solicita “returnarea” patrimoniului in niste hambare „etnice”-nationale de artefacte. Cateva exemple: http://ruptly.tv/vod/view/488/germany-turkey-demands-the-return-of-ancient-artefacts-from-berlin sau http://edition.cnn.com/2011/WORLD/europe/09/08/turkey.archaeological.repatriation/index.html
Am inteles pozitia dumneavoastra, raspunsul meu la intrebarea finala ar fi “poate sa predea un curs doar daca este validat by his peers internationali, daca nationali nu exista”. Oricum niste criterii de evaluare trebuie sa existe, altminteri oricine poate preda orice si oricum, sub pretext ca e ceva nou sau ca e singurul specialist roman in domeniu. Traim in epoca scientometriei, toata lumea se supune unor criterii de evaluare, chiar daca nu sunt intotdeauna multumitoare. Nici la capitolul granturi, proiecte de cercetare, conferinte internationale departamentul nu sta bine. Dar, nu doresc sa continuu in aceasta directie, desi mi se pare ca ar trebui exploatata, pentru ca pana la urma dumneavoastra ati avea si responsabilitatea integrarii doctoranzilor, postdoctoranzilor sau cercetatorilor care vor termina Faculatea de Patrimoniu. In conditiile unui sistem de recrutare netransparent va trebui sa platiti absolventii din ceva (proiecte, granturi etc.), iar membrii DIAAIA ar trebui sa aiba punctajele necesare coordonarii de proiecte in competitiile nationale. Dar presupunand ca problema aceasta de legitimitate stiintifica se va rezolva intr-un fel, macar la nivel de difuzare a stiintei daca nu si la producere, si ramanand strict la discutia stiintifica si la diferenta de paradigme, eu as avea cateva intrebari.
1) Facultatea de Patrimoniu ar da o sansa egala tuturor curentelor de gandire sau ar favoriza abordarile marxizante ? de pilda, daca un student vine cu un proiect de istorie economica, scrisa intr-un cadru teoretic neo-liberal si care se conformeaza individualismului metodologic are vreo sansa de a obtine o bursa la Facultatea de Patrimoniu ?
2) dumneavoastra ne-ati spus ca trebuie sa fim atenti nu numai la produsul stiintific ci si la conditiile de producere a stiintei, de pilda la raporturile de putere pe un santier arhelogic. Pana acum s-a vorbit de DIAAIA aproape ca despre o persoana, avand o singura vointa. Unde sunt vocile discordante din departament, unde sunt nemultumitii, unde sunt moderatii, unde sunt cei care propun modele alternative? Ce vedem noi in presa nu este o traducere a raporturilor de putere din departament?
3) Facultatea de Patrimoniu ar avea si o dimensiune civica, mai angajata? De exemplu intr-o problema cum e testarea genetica pentru determinarea etniei voievozilor, Facultatea de Patrimoniu ar initia o dezbatere ?
4) Cum veti recruta studentii ? la facultatile de istorie vin in general absolventii de filiere filologice, or un absolvent de filologie nu prea se califica pentru studiul arheometriei, de pilda.
Ce urmează este o prezentare schematică şi aproximativă a ce gîndesc. Nu este loc aici pentru mai mult și nu am acum timp să gîndesc mai bine. O discuție publică despre competență într-o arie a cunoașterii profesioniste, mai ales în limitele unor comentarii la un articol despre înființarea unei noi direcții de studii universitare, este în același timp necesară și nepotrivită. Nepotrivită pentru că în această arie nu este limpede ce mai este competență și ce nu. Mă tem că și în alte arii lucrurile stau la fel. Așa că fără o introducere despre cum arată cunoașterea științifică locală, în contextul unor cunoştinţe despre sociologia cunoaşterii şi despre ce se întîmplă în alte ţări, cititorii din afara acestei arii, chiar oameni educați, precum domnul Moroianu, pot să ajungă la concluzia că ea este populată de oamenii care nu fac nimic, nu au scris nici un rînd etc. Asta nu este adevărat şi scade încrederea în învățămînt, în cunoașterea științifică în general, într-un moment în care lumea crede mai degrabă ce vede la televizor sau ce a spus nemuritorul Gambetta. Ca să poți discuta despre competență trebuie declarate criteriile, iar criteriile sînt stabilite de cei a căror competență este în discuție. Cînd arheologii discută între ei se pot auzi judecăți foarte aspre. Dar, cei care participă la asemenea discuţii știu despre ce este vorba, din ce perspectivă a cunoașterii arheologice este formulată judecata etc., lucruri inaccesibile majorității celor care citesc presă culturală. Mai avem mult de discutat între noi pînă să putem spera că vom putea spune lucruri utile despre competenţa noastră profesională celor care nu sînt istorici sau arheologi.
Problema competenței apare la noi frecvent cînd este vorba despre introducerea unor cunoștințe noi. Am să mă iau pe mine ca exemplu, cu riscul ca cei care citesc aceste rînduri să-şi facă o părere proastă despre ce fac. Am predat de-a lungul timpului elemente de antropologie și sociologie utile pentru istorici și arheologi, teorie arheologică și chiar statistică. Nu am făcut studii de antropologie, de sociologie sau de teorie arheologică. Am asistat doar la un curs de teorie arheologică şi la unul de statistică în 1992 și am absolvit un curs de statistică aplicată la arheologie în 1994. Am început să predau aceste cursuri fără să fi scris ceva care să poată fi evaluat ca ţinînd de ştiinţele sociale, de teoria arheologică sau de statistică. Mai tîrziu am scris cîte ceva despre teoria arheologică. Aveam convingerea că ceea ce știu ar fi putut fi util unor studenți, convingere confirmată de ce-mi spun unii dintre absolvenți. Am avut și studenți care au contestat vehement cursurile mele (întotdeauna îi invit pe studenți să facă asta) și m-am bucurat că unii dintre ei, după absolvire, mi-au spus că totuși li s-a părut util ceea ce am făcut. Unii dintre colegii care aflat despre aceste cursuri mi-au contestat competența. Le-am recunoscut imediat dreptul de a face acest lucru (este mai mult decît un drept, este chiar o datorie) și i-am rugat să se uite la ce vreau să fac și să-mi spună ce cred. Nimeni nu a făcut-o. Simpla demolare a poziției mele de cunoscător a fost suficientă. Mi se pare că în joc nu era atît ce nu știam eu cît ce nu știau ei și, prin urmare, nu merita știut. În legătură cu asta, merită evocată o pratică destul de frecventă pînă acum zece ani. Mulți arheologi considerau științific și legitim doar ce făceau ei. Evaluările muncii colegilor ajungeau uneori pînă la excluderea tuturor din disciplină. Singurul arheolog adevărat rămînea cel care făcea evaluarea și discipolii săi. Acum lucrurile s-au schimbat, contestările radicale sînt rare, oricine este recunoascut ca arheolog, mai ales dacă participă la granturi. Din păcate, aceste două forme de evaluare contribuie la stagnare și la mimetism.
Contestarea noii direcții de studii universitare mi se pare că seamănă cu ce am descris mai sus. Mulți comentatori sînt de acord cu proiectul, nu cu oamenii. Competența lor este pusă în discuție, nu ce vor să facă. Se înțelege că alții ar fi mai potriviți să facă ceva ce nu fac decît cei care vor să facă acel lucru. Cred că merită să ne concentrăm atenția asupra competenţei ce se află în proiect, asupra dezvoltării lui, să propunem alternative, să fim atenți la ce iese. Și eu cred că există mai multă competență arheologică în IAB, dar cum ar putea să fie altfel: comparăm un departament cu 5-6 arheologi cu un institut care are aproape 60. Departamentul şi-a arătat şi pînă acum disponibilitatea de a colabora cu specialişti din afara facultăţii şi, după cum ştiţi, un număr semnificativ de arheologi cu bună reputaţie au predat cursuri în cadrul lui.
Nemulţumirea studenţilor este un lucru care poate contribui la progresul cunoaşterii (din păcate mă întîlnesc tot rar cu contestări radicale şi tot mai des cu studenţi care nu vor să citească nimic). Locul cel mai potrivit pentru a spune cum ar trebui să arate un curs este amfiteatrul şi interlocutorul cel mai potrivit este profesorul care-l ţine. Contestaţi competenţa unor profesori care au fost şi ei studenţi şi care, probabil, ca mulţi dintre studenţii buni, au fost nemulţumiţi. Cei din generaţia mea au fost nemulţumiţi şi unii dintre ei sînt acum profesori. Poate ar merita să vă gîndiţi cum veţi reacţiona cînd veţi dori, poate, să înfiinţati o nouă direcţie de studii universitare şi, dacă lucrurile vor merge cum au mers pînă acum, vă va fi contestată competenţa.
O întrebare. În situaţia în care se află cunoaşterea ştiinţifică la noi, există multe domenii în care, din cîte ştiu, cineva poate deveni cel mai bun specialist din ţară după un an de lecturi adecvate sau chiar mai puţin (de exemplu arheologie africană sau istoria provinciilor orientale ale imperiului roman). Este bine oare ca o asemnea persoană să ţină un curs?
Spre ghinionul iniţiatorilolr acestei discuţii cu obiective materiale extreme de concrete, vizând, se pare, impunerea unor decizii deja luate la nivelul luptelor de culise pentru putere, iată că însăşi denumirea-cheie a întregului proiect – cuvântul magic PATRIMONIU – conţine în structura sa o etimologie nedorită şi practic proscrisă de progresismul declarat al viziunii lor asupra istoriei şi a culturii: cea demonstrând o atât de nefericită înrudire cu vocabula PATRES şi implicit, horribile dictum, cu PATRIA!
Folosind după obiceiul său un eufemism, dl Niculescu este nevoit să admită că “patrimoniul”, bietul de el, este “greu de studiat şi de protejat cu fondurile reduse oferite de un stat a cărui legitimare în termenii vechii paradigme naţionale şi-a pierdut din importanţă”: în realitate, e un lucru bine ştiut că paradigma respectivă nu numai că şi-a pierdut din importanţă, dar a devenit practic anacronică şi decalificantă pentru orice abordare „modernă” şi „lipsită de prejudecăţi” a disciplinelor (foste) umaniste.
Dar vai! tot aici încep şi dificultăţile specialiştilor respectivi în a-şi justifica în mod coerent opţiunile în faţa unei opinii publice încă înapoiate (pentru gustul or) şi tributare viziunii ribale asupra trecutului; dacă nu cumva ei mizează tocmai pe lipsa de fler a acestei opinii publice, capabile să înghită în acelaşi timp adeziunea la dogmele noului internaţionalism radical şi o argumentaţie bazată în esenţă pe „vechea paradigmă”, cea care tocmai „şi-a pierdut din importanţă”.
Pentru că despre AL CUI patrimoniu vorbim, dragi promotori ai „noii” viziuni, cosmopolite şi antiidentitare, în materie de istorie şi arheologie? Dacă pentru dvs., chiar neformulată explicit, există convingerea nestrămutată că tot ceea ce ţine de istoria şi cultura NAŢIONALĂ este doar o rămăşiţă a unei mentalităţi care, exact ca pe vremea lui Roller, trebuie „depăşită”, nu e oare o flagrantă contradicţie să mai încercaţi impresionarea sentimentalismului public cu laitmotivul ieremiadelor despre „ceea ce ne-am obişnuit să distrugem din ceea ce ne-a rămas din trecut”? Şi nu e clar că vestigiile acestui trecut, examinate cu criteriile istoriei universale a artei, nu pot revendica decât o importanţă strict locală, tributară VECHII paradigme, pe care cu atâta perseverenţă v-aţi ocupaţi s-o compromiteţi şi s-o ridiculizaţi?
La ce bun atunci toată demagogia preocupării afişate pentru soarta unui patrimoniu care numai pentru cei cu adevărat ataşaţi de istoria naţională poate pretinde că ar întruchipa o valoare de neînlocuit?
Nu stiu daca prin “productia la hectar”, ori prin publicarea oricarei balarii pentru a ingrasa un CV, putem demonstra “competitivitatea stiintifica” a unui cercetator. Ok, traim intr-o epoca de consum in care cantitatea cartilor si articolelor alimenteaza o cariera academica, “competitiva”, trebuie insa oare sa imbratisam fara minime rezerve acest model doar pentru ca vine din occident? Socrate nu a publicat nimic si totusi a creat o scoala filosofica care a inspirat apoi toate curentele filosofice ale antichitatii greco-romane. Platon, care a fost mai prolific, nu si-a compus dialogurile cu scopul de a le adauga la CV, sau pentru a fi recunoscut de ucenici, dimpotriva el este ucenicul care-si recunoaste maestrul si-n memoria caruia isi elaboreaza opera. Se spune astazi adesea ca fara Platon (si Xenophon), Socrate ar fi fost cel mult o nota de subsol in istoria filosofiei. Poate ca lucrurile stau intr-adevar asa, dar faptul ca posteritatea ar fi ramas ignoranta nu l-ar fi facut pe Socrate mai putin valoros in ochii contemporanilor sai. Cu alte cuvinte, nu cred ca trebuie sa scriem pentru posteritate sau pentru un CV impresionant ci pentru un dialog cu persoane care ne sunt fizic mai indepartate. Daca doamna Zoe Petre scria doar o singura carte ar fi fost in opinia mea suficient pentru CV si posteritate, ce ne-a oferit domnia sa la cursuri a fost mai mult decat un “deconstructivism soft”, a fost o deschidere spre interogatii care avanseaza (si deconstruiesc) cunoasterea. Daca insa prin “deconstructivism soft” se intelege sublinierea, prin contrast cu alti profesori, a unui conservatorism epistemologic in Facultatea de Istorie as putea fi, pana la un anumit punct, de acord. Cu o exceptie, nu am intalnit aluzii antisemite, sexiste sau homofobe la profesorii nostri, am intalnit insa foarte multe astfel de pozitii explicit formulate de catre studenti, adica tocmai la “noua generatie” care, nu-i asa, ar trebui sa fie mai progresista. Prin conservatorism epistemologic inteleg expierea imaginatiei si afirmarea autoritatii personale prin proiectia autoritatii sursei, impreuna cu convingerea ca istoria se scrie dintr-un singur loc si intr-un singur fel: prin inventarierea si compararea textelor/ surselor. Asa cum s-a observat deja, nationalismul joaca si el un rol important aici dar cred ca, cel putin declarativ, bantuie in mai mica masura corpul profesoral din facultate si mai mult comunitatea arheologilor de la muzeu. De ce altfel am avea un Muzeu National de Istorie a Romaniei si nu un Muzeu National de Istorie al Romaniei? In lumina escalei expozitiei itinerante “Comorile Chinei”, dinspre British Museum (in traducere, Muzeul Britanic sau Muzeul (de Istorie al) britanicilor, nu Muzeul de Istorie a Marii Britanii) spre China, sper sa realizam ca istoria antica nu ne apartine si sa schimbam in sfarsit pronumele posesiv al acestei institutii. Pana atunci va recomand filmul “Krippendorf’s Tribe”, o comedie americana despre un antropolog si deadline-ul unei noi lucrari stiintifice.
Am impresia că sînteți mai atent la propagarea propriilor idei decît la ce spun semenii dumneavoastră (interlocutoarele mele nu au pus la îndoială existența unor publicații de istorie veche și arheologie semnate de membrii catedrei). Cultura, așa cum o înțelegeți, i.e. făcută doar din idei, nu are cum să fie pusă în pericol de o biata facultate de studii de patrimoniu și arheologie. Lectorii de la Politehnică vor putea în continuare să publice traduceri din Nicolaus Cusanus, să beneficieze de sprijinul instituțiilor statului și să dea lecții de istorie domnului Lucian Boia. Dacă doriți să apucați și de arheologie, eu și colegii mei vă putem oferi un front lucru imens. Spiritele lui Pârvan, Daicoviciu și Tocilescu nu vă vor fi însă de prea mare ajutor. Cunoștințele de statistică însă da (mai ales cele cu privire la MDSCAL). Lipsa de respect pentru cei care încearcă, ca și noi, să înțeleagă ceva din lumea asta, nu ne folosește la nimic. Ne ține pe loc.
Va multumesc, domnule Niculescu, pentru ca m-ati lamurit in sfarsit asupra destinului ce li se pregateste Istoriei Antice si Arheologiei din Universitatea Bucuresti! (Extrem de semnificativa mi se pare, in aceste conditii, perseverentza cu care continuati sa sustineti ca „nu era nimic evaziv” in raspunsul pe care mi l-ati dat initial.)
Rebus sic stantibus, presupun ca spiritele lui Parvan si Daicoviciu, ba chiar si cel al lui Tocilescu, va privesc cu multa simpatie si pretuire eforturile neobosite de a valorifica asa cum se cuvine „cultura materiala” – ca unica forma de cultura pe care in calitate de „homo novus” o mai aveti de oferit generatiilor care va urmeaza…
PS Una din interlocutoarele dvs pe acest forum se indoia de existentza vreunor lucrari de arheologie sau istorie antica apartinand apartinand membrilor DIAA. Eu as mai face un pas si m-as interesa cam cate lucrari dedicate noii lor specialitati virtuale (STUDIUL PATRIMONIULUI) au reusit sa publice in ultimii ani aceste proteice personalitati doritoare de naparlire.
Nu credeti ca ar fi interesant de aflat?…
V-am dat un răspuns consistent care am impresia că nu v-a folosit la nimic. Nu este nimic evaziv în ce am scris. Nu eu am inițiat proiectul, nu am participat la discuția din catedră despre el, așa că informațiile mele sînt limitate. Totuși, din ce am aflat, membrii catedrei ar urma să continue predarea istoriei vechi în cadrul facultății. Arheologia ar urma să se predea doar în noua facultate. Dacă vi se pare că ar putea fi vorba despre „amputare” în această situație, înseamnă că nu sînteți arheolog. Viitorul Universității din București depinde nu de păstrarea unor structuri moștenite din epoca comunistă. ci de crearea unor cadre instituționale care să permită o mai bună dezvoltare a cunoașterii.
Intr-adevar, domnule profesor, intrebarea nu avea un sens anume dar avea scopul de a sublinia ce a scris si Monica Dragostin in comentarii, si anume ca actualii membri DIAAIA sunt necompetitivi stiintific. De altfel intreg proiectul de a infiinta o alta facultate desi suna bine, are in spate alte motive si obiective, pe care cunoscatorii le stiu prea bine.
Care este cadrul institutional prevazut in proiectul Dvs pentru predarea Istoriei Antice si a Arheologiei?
Vor ramane ele in sarcina facultatii de Istorie, amputate prin plecarea in corpore a membrilor actualului Departament consacrat acestor discipline?
Vor migra ele, in calitate de cenusarese, spre nou infiintata (pe plan mondial) „Facultatea de studiere a Patrimoniului”?
==============================================================================
Va atrag atentia ca cele doua randuri hiper-evazive (” Din cîte știu proiectul nu prevede renunțarea la predarea istoriei vechi la Facultatea de Istorie. Diferențele dintre ce există și proiectul unei noi facultăți mi se par destul de clare. Pe măsură ce discuția va avansa ele vor fi și mai bine puse în evidență) cu care ati ocolit aceasta chestiune in niciun caz nu pot tine locul unui raspuns franc si onest la aceste intrebari cruciale pentru viitorul universitatii noastre in ipoteza adoptarii proiectului de innoire radicala pe care-l propuneti.
Domnule profesor,
Intr-adevar doamna profesoara Petre nu preda genul de istorie impotriva caruia se ridica astazi membrii DIAAIA, dar era o exceptie. In plus, in acei ani, abia aparea Practica nemuriiri, in rest opera doamnei Petre facea referire aproape in exclusivitate la Grecia. Or, regiunea care se afla in cea mai mare suferinta era zona Balcanilor, mai ocolita de istoriografiile occientale decat Grecia sau Roma. Pentru zona aceasta, bibliografia spunea o singura poveste, cea nationala. Era intr-un fel o situatie comparabila cu ce se intampla probabil dupa Revolutie, cand paradigma se schimbase, dar manualele nu apucasera a fi inlocuite, iar majoritatea profesorilor preferasera solutia comoda de a preda ce era in manual.
2) inteleg predarea unei istorii narative din considerente administrative, dar era mai mult decat atat. In rarele cazuri cand apareau autori, sa zicem Levi-Strauss sau Dumezil, operele lor nu erau predate ca niste etape in istoriografie, ci ca fiind perfect valabile. Nici vorba de pozitionarea acestor autori intr-un context social sau cultural.
3) DIAAIA in vremea studentiei mele arata asa : de o parte o generatie in varsta, extrem de prestigioasa, cu un capital simbolic impresionant, dar care preda o istorie descriptiva, marcata de nationalism si conservatorism (din care aluziile antisemite, sexiste, homofobe nu lipseau…). Din aceasta generatie, se detasau doamna Petre si domnul Vulpe, care practicau un soi de deconstuctivism soft, de multe ori fara sa riste foarte tare. De cealalta parte, o tanara generatie necompetitiva stiintific, care se pozitiona de partea unei noi istorii, mai degraba declarativ. Va dau un exemplu. Domnul profesor Carol Capita, unul din initiatorii acestui proiect, s-a definit la primul curs ca fiind evolutionist, lucru care pe mine m-a entuziasmat atunci, nu atat pentru ca eram de acord cu teoria respectiva, cat pentru faptul ca in sfarsit cineva se revendica de la un curent. Din pacate, cursurile nu au mers in acest sens, cel putin eu nu m-am dumirit absolut deloc cum arata trecutul vazut printr-o prisma neoevolutionista.
4) dupa cunostinta mea, articole stiinfice in jurul unor subiecte de arheologie si in directia paradigmelor alternative au scris cercetatorii IAB, nu membrii DIAAIA.
5) o institutie cu mai putine probleme de legitimitate si de autoritate ar fi Facultatea de Istorie a UBB (din pacate pentru orgoliul nostru regional).
Am impresia că știți, cel puțin la fel de bine ca mine, care sînt arheologii din catedră și ce au scris. Așa că nu văd rostul întrebării.
\”Nu sînt destul de bine informat, dar măcar arheologii au scris, și arheologia face parte din proiectul noii facultăți\” Domnule Niculescu, care sunt acei arheologi pe care ii mentionati? Ce proiecte arheologice au, si care sunt acele publicatii despre care vorbiti?
1. Din cîte știu proiectul nu prevede renunțarea la predarea istoriei vechi la Facultatea de Istorie. Diferențele dintre ce există și proiectul unei noi facultăți mi se par destul de clare. Pe măsură ce discuția va avansa ele vor fi și mai bine puse în evidență. Dacă credeți că istoria veche este o “disciplină de sine stătătoare” atunci ea ar trebui separată de restul istoriei. La fel arheologia. Aceasta nu are decît de cîştigat prin încadrarea într-o facultate dedicată studiului culturii materiale. Arheologii asta fac: studiază obiecte şi contextele lor. Ceea ce dumneavoastră numiți “interes obsesiv pentru cultura materială” nu există la noi. Există în schimb zeci de facultăţi de istorie în care arheologia se predă ca ştiinţă auxiliară.
2. Chiar dacă istoria veche se predă în alte ţări în cadrul unor facultăţi de istorie, autonomia ei este mult mai mare decît la noi. De exemplu, la Universitatea din Viena, în cadrul unei facultăţi de istorie şi de ştiinţe culturale, se predau, în institute distincte, cu programe de învăţămînt proprii, egiptologie, istorie veche, arheologie clasică, arheologie pre- şi protoistorică, numismatică. La noi toate acestea se predau într-un singur program, cu un număr redus de cursuri. Este interesant că la facultatea amintită există şi un institut de istorie. Deci istoria veche este separată de istorie. Arheologia se predă şi în afara facultăţilor de istorie. Mai ales în Statele Unite ale Americii, unde cea mai mare parte a învăţămîntului arheologic se face în departamentele de antropologie.
3. Studiile de patrimoniu şi cele dedicate culturii materiale nu se rezumă la ceea ce dumnevoastră numiţi monumente. Cîteva exemple de afilieri universitare ale studiilor asupra patrimoniului: la University College London studiile de patrimoniu se predau în institutul de arheologie, care face parte dintr-o facultate de studii sociale şi istorice; la Victoria University of Wellington studiile asupra patrimoniului se predau într-o şcoală istorie a artei, studii clasice şi studii religioase, la University of Brighton, studiile asupra patrimoniului se predau într-o facultate de arte. La University of Worcester, arheologia şi studiile de patrimoniu se predau într-un Institute of Science and Environment (echivalentul unei facultăţi de la noi). Există şi facultăţi de studii asupra patrimoniului. De exemplu, un Department of Heritage Studies la Arkansas State University.
V-as fi recunoscator daca mi-ati putea raspunde la urmatoarele nedumeriri pe marginea interventiilor Dvs:
1. Nu credeti ca pledoaria atat de extinsa pentru o „directie noua de studii universitare” ar trebui sa fie insotita de o expunere, oricat de succinta, a viziunii despre viitorul VECHII „directii”, din care ar urma sa se desprinda cea noua? (Va mai exista in Romania vreo filiera de studiu al Istoriei Antice si Arheologiei ca discipline de sine statatoare, sau el vor deveni simple anexe ale interesului obsesiv si intolerant pentru „cultura materiala”?)
2. Cunoasteti vreun exemplu strain de disparitie a Istoriei Antice si a Arheologiei din schema de functionare a unei facultati de istorie?
3. Dar vreunul de infiintare a unei FACULTATI de „studiere a monumentelor”?
Mă bucură intervenția dumnevoastră în dezbatere. Dacă mai mulți absolvenți și studenți ar face asta, lucrurile ar merge mai bine. Cred că ați înţeles greșit. Intenția celor care doresc o nouă facultate nu este de a “rescrie istoria”, ci de a lansa o direcție nouă de studii universitare. Nu este vorba despre alt mod de a scrie istoria, ci despre diferențele dintre cei care scriu despre texte și cei care scriu despre obiecte. Deși nerecunoscute instituțional la noi, ele sînt chiar mai dramatice decît cele care au dus la separarea EHESS de EPHS
Sînt surprins de faptul că “istoria predata in cadrul DIAAIA era, cu cateva exceptii, predata strict ca istorie nationala”. Din cîte știu, preocupările membrilor catedrei sînt în general departe de așa ceva. Opera doamnei Zoe Petre este construită pe cu totul alte principii decît cele ale istoriei narative. În plus, în condițiile create de numărul mic de ore alocat istoriei vechi, opțiunea pentru cursuri narative mi se parte legitimă, mai ales în cazul cursurile introductive, chiar dacă prefer alte soluții. Judecata dumneavoastră în legătură cu producția științifică a membrilor catedrei mi se pare nedreaptă. Recentul colocviu dedicat lui Jean-Pierre Vernant este un argument.
Dar să zicem că aveţi integral dreptate. Cum vă explicați faptul că ați ales acest departament pentru a vă specializa? Oare nemulțumirea dumnevoastră nu funcționează și cu instrumente intelectuale oferite de către cei care v-au fost profesori? Ați aflat singură despre “the big issues”? (sînt curios să aflu care sînt acestea după părerea dumnevoastră). Oare dorința profesorilor de a imagina o altă relație cu trecutul nu vi s-a transmis și dumnevoastră? Atunci de ce nu arătați mai multă înțelegere pentru inițiativa lor de a crea o nouă direcție de studii universitare? Invocați faptul că membrii catedrei nu au scris în direcția de cercetare pe care o propun. Nu sînt destul de bine informat, dar măcar arheologii au scris, și arheologia face parte din proiectul noii facultăți. Eu îl văd nu atît ca instituționalizare a unor noi moduri de a gîndi deja prezente în România, cît ca un cadru în care aceste noi moduri de a gîndi să se poată dezvolta, împreună cu moduri mai vechi, care nu a beneficiat pînă acum de o sistematizare universitară, cum este cel dominant în arheologia de la noi. Proiectul mizează nu numai pe activitatea membrilor catedrei, ci și pe implicarea unor profesori din alte facultăți ale Universității și pe relații de colaborare cu alte instituții.
Orice încercare de a face ceva nou întîmpină opoziții structurate pe probleme de legitimitate și autoritate. Nu știu ce instituție de la noi ar avea acum suficient din ambele pentru a lansa o nouă direcție de studii asupra culturii materiale. Și atunci ce facem? Ele sînt necesare. Sîntem insuficient pregătiți, este adevărat, dar vom continua să fim așa dacă studiul culturii materiale va rămîne doar o anexă minoră a narațiunilor istorice, cu puține cursuri, în care nu se poate face mare lucru.
Domnule profesor, as avea cateva comentarii de facut la articolul dumneavoastra. Am citit si articolul doamnei Zaharia si vad ca in continuare discutia ramane in domeniul confruntarii a doua paradigme, desi cei care se opun proiectului invoca mai ales argumente administrative. Din punct de vedere al dezbaterii strict stiintifice, ca fost student, pot sa va asigur ca istoria predata in cadrul DIAAIA era, cu cateva exceptii, predata strict ca istorie nationala. Inclusiv profesorii mai tineri predau o istorie nationala, narativa, intr-o paradigma neopozitivista.
Stiu ca la dezbatere, cineva chiar a intrebat daca exista o productie stiintifica a DIAAIA in directia noii paradigme (desi se poate pune intrebarea daca exista o productie stiintifica a DIAAIA tout court…). Cine va preda aceste cursuri? A existat pana acum o reflectie teoretica veritabila in cadrul DIAAIA? Eu imi amintesc doar de o istorie predata ca istorie politica, evenimentiala si atat. Abordarile teoretice erau cat se poate de punctuale. Or, acum discutia se poarta ca si cand am fi in ajunul separarii EHESS de EPHS, veritabil conflict intre doua paradigme. In noua facultate cine va disemina acea cunoastere de buna calitate de care vorbeati? Crede cineva ca va declansa aceasta separare o veritabila emulatie stiintifica, in conditiile in care majoritatea membrilor DIAAIA nu scriu mai nimic? Cine va rescrie istoria in acord cu noua paradigma? Cat despre predat, repet, in afara de cateva exceptii, profesorii reuniti in cadrul DIAAIA predau niste inlantuiri de date si de evenimente. De multe ori nu se studiau nici macar textele fundamentale, acele big ideas ale domeniului. Istoria pe care noi am invatat-o a fost in mare parte o istorie fara autori, fara intrebari, fara nedumeriri, o istorie \”asa cum a fost\”.