În lumea lui Swift

În teatru, dacă nu vezi un spectacol la vremea lui, nu-l mai vezi niciodată. În toamna lui 1988 sau 1989, într-unul din ultimii ani ai ceauşismului, dirigintele nostru, profesorul de fizică Friedmann, ne-a dus la Naţional, la O scrisoare pierdută. Rîd şi acum amintindu-mi scena listelor electorale, cu Dem Rădulescu jucîndu-l pe indimenticabilul Farfuridi. „Te joci cu puterea?“ „Ce să fac?… Batem o depeşă la Bucureşti, la Comitetul Central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: «Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II… trădare! trădare! de trei ori trădare!»“. A spus atunci Dem Rădulescu „Comitetul Central“? N-a spus? Piesa arhicunoscută era pusă în scenă şi jucată, oricum, extrem de subversiv. Replicile, intonaţia, gesticulaţia, clipirile din ochi, micile „ezitări“, poticnirile: aproape totul trimitea, într-un fel sau altul, către mizerabila realitate cotidiană din exteriorul Teatrului. Piesa lui Caragiale, o satirizare a moravurilor burghezo-moşiereşti şi o denunţare viguroasă a falsităţii procesului electoral (interpretarea-standard din anii realismului socialist), devenise o dezasamblare a socialismului de stat, în ceea ce aveau să fie ultimii ani ai acestuia, în ţărişoară. Perfomanţa de elasticitate şi oferta de deschidere a textului caragialian rămîn, probabil, inegalate. O „comedie“ de […]