În ritmul unui menuet obsesiv

Tacto (Curtea veche, 2010) este romanul de debut al unei tinere prozatoare, Lili Bunofski (n. 1975, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti) – o carte care a trecut, din păcate, neobservată în anul ce tocmai se încheie. Avînd drept motto ştiutele versuri argheziene din Testament, promotoare ale unei estetici a urîtului („Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./ […]/ Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“), cartea pendulează între două margini: una este cea estetică, literară (în chiar sensul unei noi estetici a urîtului, a unui mizerabilism recuperat literar), iar cealaltă este patologicul, obsesionalul – aceasta din urmă încercînd permanent să se salveze prin estetic, prin literar.   Lili Bunofski, Tacto, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, 160 p.   Rezultă de aici o permanentă tensiune, care imprimă micului roman – un roman, evident, atipic, căci lipsit, practic, de narativitate – o atmosferă proprie, marcată de apăsare şi de repetiţia monotonă a scenelor şi gesturilor. E un roman muzical, monoton şi concentric-aluvionar – amintind de un Holban –, un roman în ritm de menuet (vezi şi sonoritatea bisilabică „tac-to“), în care „dansatorii“ mecanici sînt Tacto şi personajul narator feminin, „fetiţa“ lui Tacto. Un roman în care naratoarea îi […]