Ad Reinhardt, un expresionist abstract american, are o serie de tablouri negre, care, privite de la o distanță oarecare, nu dezvăluie decît paralelipipede întunecate, repetitive, după o frecvență a obsesiei. Cînd privirea se apropie, însă, negrul dezvăluie o textură alambicată, realizată printr-o pensulație complexă și prin suprapuneri de nenumărate tonuri și nuanțe, un țesut întunecat, hipnotic, care șochează și transformă privirea. Negrul lui Reinhardt nu poate fi fotografiat sau reprodus. E un abis care seduce privirea, reorientînd-o, și care anulează orice negoț înscris în reproductibilitatea mecanică a exponatului. Exponatul iese din seria de obiecte multiplicabile și devine experiență.
Moştenirea decadentismului
„Te-ai gîndit vreodată la noapte?“, întreabă un personaj cu partitură majoră din romanul Pădurea nopții, al scriitoarei americane Djuna Barnes. Sînt momente în care întrebări puse pe căi diferite, în forme de expresii ale altor arte și ale altor timpuri, se suprapun pînă la cel din urmă detaliu, prin prisma unor experiențe care se relevă în radicalitatea lor, de nimic anunțată. Textura fină, negrul filigranat care devine vizibil numai în intimitatea întîlnirii directe a ochiului cu pînza par tăiate din aceeași stofă cu reflexe cameleonice, pe care se derulează monologurile subversive din romanul Djunei Barnes. Care, prin substanța lor paradoxală, profund sfidătoare, amintesc, la rîndul lor, de alte experiențe, de alte viziuni la fel de tulburătoare. Adevărul măștilor, ca, de altfel, majoritatea textelor lui Oscar Wilde, Cînturile lui Maldoror de Lautréamont, În răspăr de J.K. Huysmans (acea „poisonous book“ la care face aluzie unul dintre personajele lui Wilde), cărțile poeților metafizici, monologurile din tragediile lui Shakespeare, poemele neguroase ale lui Blake sau scrierile stranii, destabilizatoare, ale suprarealiștilor marchează, prin afinități de viziune și de adîncime, zona în care se coagulează substanța pe care Pădurea nopții o secretă și o cultivă. Scurta punere într-un context care să-i releve înrudirile stilistice aduce suficiente date în virtutea cărora acest roman, abia acum tradus în limba română, a ajuns, în literaturile de expresie engleză, ceea ce se cheamă o carte cult. De la clasici ai modernității, ca T.S. Elliot, care i-a scris o prefață generoasă, la Dylan Thomas, cucerit la rîndul lui de adîncimile textului, la William Borroughs, Will Self și Jeanette Winterson, Pădurea nopții a ajuns una dintre cărțile cu profil foarte aparte, o micuță bijuterile refractară la încartiruirea în vreo colecție, o emanație stranie și insolentă a modernismului.
Cartea a apărut în 1936, după întoarcerea Djunei Barnes de la Paris, focar al creativității interbelice, gazdă primitoare pentru nonconformiști, rebeli sau, pur și simplu, pentru firile care nu-și puteau adapta sensibilitățile și modul de viață la normele unei morale rigide. Djuna Barnes, o personalitate spumoasă a acelor vremuri, șarmantă și rebelă, o bisexuală care nu-și ascundea deloc relațiile și stilul de viață excesiv, a trăit în Parisul expaților americani și al Generației Pierdute nu mai puțin de zece ani. A fost apropiată de Joyce, care i-a influențat semnificativ stilul, s-a găsit în cercul apropiaților celebrei Gertrude Stein, a fost prietenă cu Alice B. Toklas, cu Sylvia Beach, fondatoarea celebrei librării Shakespeare and co, și, în fine, un personaj frecvent în anturajul unei Janet Flanner, o altă apariție în cercul expaților americani, corespondentă pentru The New Yorker, și ea o prezență flamboaiantă la petrecerile acelor ani nebuni, de anarhie și derivă (foarte fertilă, din punct de vedere al creației), și ea o bisexuală cunoscută.
Orientarea sexuală nu este deloc un detaliu oarecare, pentru că Pădurea nopții e o carte în care iubirile homosexuale sau bisexuale ocupă centrul și își reclamă teritoriul. Noaptea este teritoriul pe care aceste întîlniri, cele mai multe nefericite, mai mult fixații în contratimp, își consumă dramele și incertitudinile, dar, în același timp, noaptea, în tumultul meditațiilor generate de fiecare personaj al acestei cărți, devine o zonă saturată de sensuri, de interogații și paradoxuri care acoperă întreaga existență, amenințările care zac în străfundurile ei încă nesondate și erorile care o mutilează. Pădurea nopții nu se construiește ca o carte datoare neapărat cu un fir epic, concentratul de sens pe care îl propune aflîndu-se mai degrabă în ceea ce personajele spun sau fantazează, izolate toate în propria alienare, într-o formă de abandon sau de respingere, ca într‑un salon al refuzaților pe care iubirea i-a izgonit din graţii, condamîndu-i la o o rătăcire nocturnă și la un solipsism neconsolabil.
Schema e cea a triunghiului amoros: Robin Vote, căsătorită cu un fals baron, Felix Volkbein, și mamă a unicului lor fiu, plăpîndul Guido, alege să trăiască cu Nora Flood, pe care apoi o părăsește pentru intriganta și posesiva Jenny Petherbridge. Între ei, ca un reper asemănător duhovnicului, preotului, doctorului sau învățătorului, după caz, stă un escroc genial, un impostor travestit care se prezintă ca medic – doctorul Matthew-Forțosul-O’Connor – , un alt promotor al adevărului măștilor, a cărui identitate păstrează mereu indeterminarea, ambiguitatea și fluiditatea. De la natura incertă, plurivalentă a calificărilor lui – medic, cunoscător al latinei și al textelor sacre, autodidact, colecționar, călător și bufon, cînd cu alura unui oracol atoateștiutor, cînd trădîndu-și neputințele și marginalitatea – la condiția fluidă a propriei sexualități – în camera lui sordidă, un adevărat cabinet de curiozități care-i trădează fixațiile și extravaganța, lenevește îmbrăcat în rochie, în vreme ce prin Paris e surprins umblînd în veșminte negre, cu o alură de preot –, irlandezul rătăcitor Matthew O’Connor e oficiantul în zdrențe al unui ritual dureros care ar trebui să releve lipsa de sens a acestei derive, sentimentale și existențiale, deopotrivă. La el vin cu toții, pentru confesiune și sfat, ca la un străjer al nopții sau ca la un terapeut al tuturor inadaptaților. „Oamenii vin la mine să afle despre degradare și moarte“ , mărturisește acest autointitulat „liliac al amurgului“, căruia îi aparține și cel mai spectaculos monolog, plasat în mijlocul cărții, despre natura nopții și acțiunea umbrei, mereu ocolită, mereu negată și, de aceea, mereu răzbunătoare.
Monologul doctorului O’Connor, un adevărat poem amintind cînturile negre ale lui Maldoror, se stratifică, asemenea sedimentelor neregulate într-un cristal, observațiile lui incluzînd, pe de o parte, referiri la diferențele de mentalitate dintre americani și francezi, iar, pe de altă parte, digresiuni poematice care combină paradoxul, trimiterile culte și exprimările voit piezișe cu truculențe și cu artificii retorice care urmăresc efecte dramatice. Personajele care i se confesează, cu excepția falsului baron Felix Volkbein, care e evreu din Viena, sînt americani rătăcitori prin Europa, iar valorile, și, într-o bună măsură, dramele lor sînt strîns legate de această condiție. Parisul dintre războaie era, pentru cei care fugeau de rigorile puritanismului american, un nou pămînt al făgăduinței, permisiv și incluziv, dar, cu toate astea, straniu pentru felul în care se formaseră acești indivizi, obișnuiți să dea întîietate părții raționale, diurne și conștiente, în ciuda tuturor transgresiunilor pe care le‑ar fi pus în act. Consecințele se arată sub povara vinovăției sau prin inadaptabilitate, angoasă și blocaj, iar soluția, propusă de freudianul doctor Matthew, ar fi o înglobare a necunoscutului, a părții instinctive, a umbrei, pe care francezii se pricep cu mult mai bine să o includă. „Eu, doctorul Matthew-Forțosul-O’Connor, îți cer să te gîndești la noapte toată ziua, și la zi toată noaptea, altfel, într-un moment de neatenție a minții, o să fii zdrobită – o locomotivă va poposi greoaie pe pieptul tău, oprindu-și roțile pe inima ta – asta dacă n-ai construit un drum pentru ea. “ Noaptea, cu alaiul ei de umbre și de dorințe de nemărturisit, își cere dreptul la existență, altfel, va lovi cu forța oarbă a unui mecanism de neoprit. Și, continuă doctorul, împărtășind din înțelepciunea franceză, care a știut să accepte și să recunoască, fără false pudibonderii, realitatea mizeriei și adevărul obscenității: „Francezii au făcut o volută din obscenitate – o, minunată murdărie! – în timp ce tu faci parte dintr-o rasă curată, dintr-un popor ce se spală cu prea multă rîvnă, și asta nu-ți lasă nicio cale. Tu îți speli încăierarea cu fiecare gînd, cu fiecare gest, cu fiecare emolient și săpun imaginabil și te aștepți să-ți găsești drumul.[…] Francezii sînt dezordonații și înțelepți, americanul încearcă să aproximeze lucrurile cu băutura. E singurul indiciu pentru a se înțelege pe sine“. Cîteva pagini mai departe, vorbește fățiș despre umbră: „Un om e întreg numai atunci cînd ține cont de umbra sa în aceeași măsură ca de el însuși – și ce altceva e umbra unui om decît uluirea lui prelungită“.
Cele mai multe dintre aceste divagații și variațiuni filozofarde pe tema nopții, a instinctelor și a umbrei sînt incluse în cel mai tulburător dintre capitole, cel central, care are ca titlu un citat din Biblie: „Străjerule, cît a trecut din noapte?“. Întreaga carte, punctată cu trimiteri la Evanghelii, dar și la felul în care religiile și variile forme de spiritualitate ne modelează modul de raportare la atașament, la pierdere și la suferință, recurge la simboluri cu care încarcă inclusiv numele personajelor, iar doctorul Matthew, cu alura lui de sacerdot, e, în același timp, o umbră livrescă a apostolului Matei, vameșul, cel în casa căruia Isus nu s‑a sfiit să intre, acuzat fiind apoi că bea cu păcătoșii. O pletoră de sensibilități refractare la norme, inadaptate și rănite de fiecare excluziune și de fiecare refuz ies la paradă în această foarte densă carte neagră a iubirilor damnate, a suferinței și a pierderii. Scrierea romanului, cu o alonjă autobiografică reconstruibilă de biografi și istorici literari, a fost provocată de despărțirea Djunei Barnes de artista Thelma Wood, cu care a avut o relație zbuciumată, profund (auto)distructivă, timp de opt ani, o relație care a lăsat-o pe Djuna Barnes epuizată, aproape atrofiată de alcoolism și de excese. Peggy Guggenheim, prietena ei, cărei îi și e dedicat romanul, a salvat-o din acest limb parizian, în care Pădurea nopții și-a găsit punctul de plecare. Romanul depășește însă cu mult coordonatele biografice și înglobează trăiri și interogații noi, pe care modernismul a încercat să le acomodeze, făcînd loc unor modele de viață și unor sensibilități pentru care vechile cadre deveniseră neîncăpătoare.
Stilistic, cartea are forța destabilizatoare a aluviunilor care scot la suprafață, prin rupturi și abrazivități, texturi necunoscute, contrastante, surprinzătoare. Topește metafora complicată cu referința abstrusă și cu coloratura sumbră a marilor adevăruri din care crește poezia. Nu se ferește de limbajul crud, obscen, trivial, peste care alipește citatul în latină și descrierile în cea mai transparentă tradiție a decadentismului. Face din limbaj o forță particulară, atent forjată, cu care să afirme tot ceea ce limbajul nu a putut îngloba, afirma și descrie pînă atunci. Toate aceste realizări sînt probe de curaj, estetic, dar nu numai, venite de la o scriitoare cu care posteritatea nu a fost la fel de generoasă cum a făcut-o cu mulți dintre contemporanii săi.
O recuperare esenţială
Pădurea nopții vorbește despre damnare, despre iluzii, dar și despre lipsa de sens și despre pesimismul subteran care au hrănit atîtea capodopere ale modernismului. „Nu poți să te potolești acum, nu poți să renunți? Să stai locului acum că știi ce sens are lumea asta, cînd știi că nu are niciun sens?“, o întreabă doctorul pe Nora, prinsă în obsesia ei pentru Robin, cea mereu instabilă. Și exclamă apoi, epuizat de atîtea confesiuni și de tot atîta zădărnicie: „Ce an blestemat, ce vremuri nenorocite! Cum s-a întîmplat? De unde au venit?“. Criza, care a fost trăită de o Europă întreagă, trecută prin măcelul Primului Război Mondial, în care vechile valori și temelii s-au fărîmițat, a infuzat tot ceea ce s-a creat în acei ani și, de fapt și în primul rînd, tot ceea ce s‑a trăit. Identități sexuale care nu se potriveau modelului majoritar, heteronormativ, își consumau, în locuri mai puțin ostile decît America bigotă, propriile căutări și crize. Parisul a fost pentru ei toți mai mult decît un spațiu devenit în scurt timp o a doua casă: a fost o promisune. Din acest punct de vedere, Pădurea nopții este, pentru comunitatea gay, un reper foarte important, estetic, politic și istoric deopotrivă.
În galeria celor mai sofisticate cărți pe care le‑a produs modernismul în anii dezvrăjiți de după ororile Primului Război Mondial trebuie (re)așezat un astfel de roman, insolit și subversiv, de o profundă originalitate și finețe. Care, grație traducerilor, a noilor studii dedicate, precum și a rediscutării canonului occidental, devine o recuperare necesară, prețioasă și revelatoare, una care reîntregește imaginea pe care o aveam despre comunitatea scriitorilor americani în Parisul dintre războaie și despre literatura pe care au produs-o în acest oraș, încă prieten cu străinii, cu inadaptații și cu cei neiubiți.
Djuna BARNES
Pădurea nopții
Traducere de Luana Schidu
Editura Humanitas Fiction,
Colecția „Raftul Denisei“, 2017, 184 p.