Înainte de Podul de Flori, a fost „Maria Mirabela“

Există întîlniri deşteptătoare, jaloane, marcaje în devenire: pe uriaşul Gopo mi l-a prezentat, la Chişinău, bunul meu prieten Pavel Bălan, pe cînd porniseră a urni din loc carul lui Stan Păţitul (cenzura mirosise subversiunea chiar din titlu). Hidalgo, etern îndrăgostit de viaţă, a răsărit semeţ în dreptul inimii noastre cu Scurtă istorie (Palme d’Or la Cannes, 1957, primul film românesc premiat), cu Dacă-aş fi Harap Alb,Paşi spre lună şi, bien sûr, cu Maria Mirabela, şi cea dintîi, şi cea de pe urmă cu sigla studioului Moldova Film. „Copiii zădără cîinii, poeţii – moartea“, scria, în versul dedicat lui Gopo, Grig Vieru. Uns cu mirul cuvintelor şi al imaginilor potrivite, zorea să le facă pe toate – prin ce supărase Moartea acest copilandru sincer şi jovial? Prin vitalitatea-i molipsitoare, imaginaţia lui bulgakoviană, mulţimea proiectelor de viitor („Am idei, zicea, de ajuns şi de rămas pentru încă 20 de ani“; l-am crezut pe cuvînt, întrebările pe care dorisem să i le pun atunci, în 1988-’89, le-am lăsat pe mai tîrziu), umoru-i subtil, autoironia şi nedisimulata bunăvoinţă?   Vestea morţii sale, pe 29 noiembrie 1989, a căzut ca un trăsnet: ca ieri trecuse pe la redacţie (la revistaMoldova, unde-mi ispăşeam atunci soroculserviciu), învăluindu-ne […]