Încă o lege de care nu avem nevoie

Imediat după schimbarea regimului politic, dezorientaţii cetăţeni ai României, tînjind după iluzoria protecţie impusă de statul comunist, au început să spere că soluţia tuturor problemelor lor ar sta într-un sistem legislativ atoateacoperitor. În faţa doveditului amatorism al consecutivelor echipe de guvernanţi, singura soluţie părea să vină dintr-o legiferare cuprinzătoare şi, mai ales, protecţionistă. Pe modelul persoanelor cu handicap, despre a căror protecţie a început să se vorbească abia după 1989, fiecare categorie socio-profesională s-a privit drept una (pe nedrept, evident) discriminată şi, în consecinţă, pe drept în căutare de sprijin. Acesta nu putea să vină (după cum credea imensa majoritate a cetăţenilor) decît prin impunerea unui sistem legislativ „special“. Pe rînd, poştaşii, poliţiştii, militarii, profesorii, feroviarii, bancherii, agricultorii, politicienii şi inginerii, medicii şi farmaciştii, cu toţii au ajuns la concluzia că salvarea le-ar veni din legi special dedicate lor. „Să se dea o lege“, a fost cererea adresată guvernanţilor, cu ocazia multor mitinguri, demonstraţii, greve, discuţii şi negocieri, pe parcursul ultimelor două decenii.   Evident, oamenii de cultură nu au făcut excepţie de la regula acestor cereri disperate. Bibliotecarii şi scriitorii, cineaştii şi actorii, muzeografii şi arhitecţii, creatorii de toate genurile – toţi au cerut, mai devreme sau mai tîrziu, […]