Incendii

„Sigur că e o nenorocire, dar ce căutau acolo, dacă erau atît de deștepți? Chiar era cazul să cadă guvernul?“ Cînd mi s-au pus întrebările astea, acum doi ani, numărul morților provocate de incendiul din clubul bucureștean Colectiv nu ajunsese la 64 (vara aceasta, unul dintre supraviețuitori s-a sinucis), dar nu despre număr era vorba: mai mult decît oricare alt eveniment din trecutul recent, catastrofa Colectiv a surprins chipul schimonosit de ură al României contemporane – o Românie mai preocupată de consecințele politice ale unei astfel de întîmplări decît de moartea, violentă, a unor semeni. În momentul de față, mai bine de 700 de cluburi, baruri și discoteci funcționează fără autorizație de securitate în caz de incendiu. Un nou caz Colectiv ar fi, deci, la fel de șocant, dar nu neapărat improbabil. Nu mai departe de ianuarie anul acesta, un alt club din București – Bamboo – s-a făcut scrum live, vreme de mai bine de două zile: incendiul izbucnit acolo a fost stins după 57 de ore. Din fericire, n-a murit nimeni. Dar dacă rockerii din Colectiv au avut (în general) parte de o presă înțelegătoare, asupra „pițipoancelor“ și a „cocalarilor“ din Bamboo s-a năpustit mai toată lumea – pornind de la presupusele ilegalități comise acolo, o influentă figură media se declara de acord cu existența unor cluburi „pentru șmecheri, ca niște rezervații. Unde, dacă e să ia foc, să ardă ei între ei“. Care e diferența dintre astfel de vorbe și „La Colectiv se performa un ritual satanic“? Nici una. Aproape 70 de ore a durat, în iunie, stingerea unui incendiu izbucnit la o fabrică de mobilă și la un depozit de mase plastice din Balotești (doar nu credeați că numai locantele de toate felurile, aceste locuri de pierzanie, atrag „mînia lui Dumnezeu“). Cu acea ocazie, mi‑a fost dat să mă răstesc la o mamă foarte îngrijorată de soarta celor care n-au putut părăsi, ca pură măsură de precauție, un centru acvatic de recreere din vecinătate: „Dacă se tem atît de tare, n-au decît să sară în apă! În fabrica aia, s-ar putea să ardă oameni!“. Din nou, n-a fost cazul, dar nu poți să nu constați că func­ționăm (ne tîrîm?) cu rezervele de empatie la cota de avarie. În cazul în care întîmplările de la Clubul Bamboo și din Balotești ar fi avut consecințe asemănătoare celor din Colectiv, e aproape cert că ele ar fi fost agravate, cum s-a întîmplat în 2015, de evenimentele ulterioare: tocmai ce am aflat că timpul de răspuns în cazul acțiunilor serviciului de urgență SMURD a crescut cu un minut anul acesta, ceea ce înseamnă, în limba română curentă, că ambulanțele sînt prea vechi ori prea hodorogite. Unii medici români afirmă, sub protecția anonimatului, că unii dintre răniții din Colectiv au murit pentru că s-au infectat în spitale, în vreme ce oficialități guvernamentale recunoșteau, în august anul trecut, că spitalele românești nu ar avea cum să facă față unei noi catastrofe de acest tip: cei mai mulți dintre răniți ar trebui să fie trimiși la tratament tot în străinătate.

Dincolo de zarva publică, de periodicele comemorări și de (foarte necesarele) acțiuni în justiție, ceea ce catastrofa Colectiv mai arată, în scene horror necosme­tizate, este un Stat a cărui populație se războiește continuu cu ea însăși și ale cărui instituții sînt incapabile să funcționeze coerent, eficient și în slujba tuturor cetățenilor: a tinerilor care iau parte la un concert, în timpul liber, dar și a femeii de serviciu fără contract de muncă ai cărei copii au rămas pe drumuri. Iar dacă Statul e așezat cîș, tare mă tem că nu aneantizarea Statului e răspunsul: la urma-urmelor, îl plătim ca să se autodistrugă, după cum s-a întîmplat vreme de aproape 30 de ani, sau îl plătim ca să încerce, transparent și în mod susținut, să asigure binele comun? Dacă rostul Statului e să se dea la o parte din calea liberei inițiative, ce ne facem cu acel tip de liberă inițiativă care a permis funcționarea unui club de noapte în afara legii, peste capacitate, experimentînd cu artificii ale căror instrucțiuni de folosire nu erau traduse din limba bulgară, cu posibila complicitate a unor func­ționari publici din Primărie și de la Inspectoratul pentru Situații de Urgență? Iar dacă, de partea cealaltă, anticorupția e o frază de dînșii inventată, ar fi de preferat liniștea din perioadele în care procurorii săltau nași de tren sau – într-un caz nici măcar acum lămurit pe de-a-ntregul – se aruncau în gol de la balcon? Are, de asemenea, vreun rost să-i mai împărțim pe cei responsabili în „stînga coruptă“ și în „dreapta technocrată“, cînd, de fapt, ambele așa-zise tabere vorbesc (în dialecte cvasiidentice) aceeași limbă? Ajută la ceva să preluăm retorica unor „strategi“ de două parale, dar plătiți regește, și să ne aruncăm de pe gard insulte precum „tefelei“ sau „pesedei“ (epitetul „împuțiți“ e facultativ, în funcție de nervii celui care lansează înjurătura)? Ne mai permitem, în fine, să rostogolim tembele teorii ale conspirației sau mantre belicoase, cărora doar le schimbăm semnul ideologic, în condițiile în care o fostă fabrică socialistă convertită în club capitalist arde cu oamenii înăuntru?